fi vorbit nimeni în tren româneşte? Acuma toţi se îmbrăţişau, se chemau, încât Titu se sfia că el, în mijlocul atâtor români, nu cunoaşte pe nimem. Vru să se apropie de un organizator, când deodată auzi un glas tare:

  — Herdelea Titu! Herdelea!

  Se uită nedumerit şi văzu pe cel care-i striga numele: un domn bine făcut, roşu la obraz, cu ochelari de aur, ras de mustăţi.

  — Aici! Strigă Titu puţin răguşit de mirare. Eu sunt Titu Herdelea!

  Domnul se repezi la dânsul foarte prietenos, întinzându-i amândouă mâinile.

  — Bine că te găsii, domnule! Nu mă cunoşti… Pintea… Doctor Virgil Pintea! Mi-a scris fratele meu că vii la Astra, dar nu mi-a scris când soseşti. Ei bine, ca să nu te scap, de două zile pândesc toate trenurile, ţipând ca un nebun: Titu Herdelea… În sfârşit, bine c-ai venit!

  — Aa, fratele lui George? Murmură Titu. Da, vezi, le scri-sesem, dar nu m-am gândit că o să te înştiinţeze. Nu-ţi închipui ce bine-mi pare că…

  — Da, fratele lui George… Suntem atâţia fraţi că nu există colţ de pământ românesc, unde să nu fie rătăcit unul-doi. Aici, de pildă, suntem chiar doi…

  — Doi?

  — Doi, dragă. De astă-primăvară. E şi Liviu, căpitanul. Militar teribil, de la statul-major. Mâine-poimâine îl vedem general… Dă-i ciufut rău. Nu ştiu cui seamănă. Ne face neamul de râs. Nici nu s-arată printre noi. Veşnic numai cu militarii lui, cu nasul în cărţi şi hărţi… Am să te duc totuşi să-l cunoşti. Dar să-l iei cum este…

  Virgil Pintea era bun de gură şi vesel şi vioi ca un copil. Toată lumea din Sibiu îl cunoştea şi-l iubea, fiind un medic priceput şi dezinteresat şi un român inimos. Găzdui pe Titu la dânsul. Avea un apartament plăcut, într-un cartier frumos. Dădu musafirului dormitorul, rămânând ca el să se culce în birou pe un divan.

  După ce Titu se primeni, ieşi împreună cu Pintea, care îl prezentă, la cafenea, tuturor, ca pe un poet plin de făgăduinţe şi reprezentant al Tribunei Bistriţei. Îl primiră cu obişnuita simpatie ocazională. Unii îşi aduseră aminte de nişte versuri ale lui Titu din Familia. Mai ales însă Barbu Luca, un tânăr slăbuţ şi mititel, el însuşi poet şi redactor la un ziar din Sibiu, se împrieteni cu Titu şi se oferi să-i fie călăuză credincioasă şi nepărtinitoare.

  Mai târziu Titu legă cunoştinţă şi cu căpitanul Pintea, care stătea într-o odaie simplă şi aproape sărăcăcioasă, pe lângă comandamentul corpului de armată unde avea serviciu. Îl găsiră între hărţi, săbii, tunici şi cizme, în pijama scurtă, la birou, cu un teanc de acte în faţă, pe care le închise cu cheia în sertar, fiind secrete militare. Liviu Pintea era un om înalt, cu fruntea lată, cu părul rar, ochii albaştri-oţel şi pielea bronzată.

  — Îţi aduc pe cumnatul nostru, zise Virgil, intrând. Te previn însă că Titu e poet român şi deci să nu-i baţi capul cu ideile tale renegate, să-l sileşti să se supere!

  Căpitanul zâmbi şi strânse englezeşte mâna luiTitu, zicând politicos:

  — Dacă-i poet, înseamnă numaidecât că-i şi iredentist! De altfel să nu iei în seamă clevetinle fratelui meu… Sunt român şi eu, dar mai-nainte de a fi român, sunt ofiţer şi servitor al maiestăţii sale împăratului. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele celor de teapa dumnealui, care trag mereu cu ochiul către Bucureşti şi spre România. În mintea mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci trădare de ţară…

  Vorbea foarte liniştit, având în voce energia omului care, după frământări grele, şi-a stabilit o linie de conduită în viaţă şi o apără cu o convingere rece, hotărâtă. Titu îl asculta uimit. El încă nu întâlnise până azi un adversar cumpătat, cu argumente sigure, care nu se speria de fraze. Se simţi îndată într-o inferioritate supărătoare. Obişnuit să răspundă la contraziceri cu vorbe pe care, deşi izvorau dintr-un sentiment înverşunat, nu le putea strânge într-o ordine de bătaie logică – nu îndrăzni multă vreme nici să deschidă gura. Din norocire Virgil cunoştea prea bine ideile fratelui său şi le răsturna cu uşurinţă, doborându-i şi acum dovezile cele mai grele prin câte o glumă aruncată ca o piedică grotească între picioarele unui luptător netemut.

  Stătură împreună vreun ceas. La sfârşit şi Titu se întrema şi puse căpitanuluiântrebarea:

  — Dumneata adică nu doreşti unirea noastră a tuturor?

  — O, asta deocamdată e utopie!

  — Ce înseamnă la dumneata „deocamdată”?

  — Ei, câteva secole să zicem… În orice caz cât timp puterea noastră militară e vie şi viguroasă, zvârcolirile iredentiste rămân simple visuri utopiste.

  — Dar dacă ar veni un război?

  — Războiul n-ar putea realiza visurile dumneavoastră. Se ştie doar că România e aliata noastră. Deci…

  — Alianţele însă nu sunt eterne!

  — Vrei să zici că România s-ar putea întoarce împotriva noastră? Zâmbi căpitanul. Greşită socoteală. Foarte greşită. Pe care România nici nu va face-o niciodată, căci toate interese-le ei o silesc să fie alături de noi. O silesc! Accentuez special: o silesc!

  — Dar dacă totuşi n-ar fi cum crezi? Ce-ai face atunci dumneata?

  — Cunoasă întrebare! Zise Liviu devenind grav. Mi-aş face, evident, datoria. Se mai poate discuta aceasta? Dar nici prin gând nu mi-ar trece vreodată să şovăiesc măcar o clipă în faţa unui duşman al împăratului, oricine ar fi duşmanul!

  — Fraţii noştri…

  — Aici nu încape frăţie. Când fratele ţi-e duşman şi vrea să-ţi răpească ţie casa ta şi ograda ta ca să şi le mărească pe ale sale, ei bine, îi dai la cap ca şi altui duşman şi nici nu-ţi mai pasă că ţi-a fost cândva frate!

  Virgil ascultase zâmbind dialogul dintre Titu şi Liviu. El făcuse de mult aceleaşi întrebări şi primise aceleaşi răspunsuri, deşi îi demonstrase şubrezenia temeliei lor. Dar, fiindcă ştia că pe căpitan îl sâcâie şi-l tulbură totdeauna asemenea discuţie, Virgil era bucuros că Titu îl