— Lasă-l, dragul meu, că n-o scoţi la capăt cu dânsul! Strigă în cele din urmă medicul râzând, deoarece vedea că Titu se posomorăşte. E renegat de tot… E pierdut pentru noi… Are să se schimbe însă când îl vom face general în România Mare.

  Liviu Pintea zâmbi dispreţuitor:

  — Cred c-ar fi fost mai plăcut să fi vorbit de altceva…

  — Da, despre Radetzky sau de cucerirea Bosniei, zise Virgil râzând.

  — Mi-ar fi făcut multă plăcere să cunosc şi eu operele cumnatului nostru, continuă căpitanul, fără să asculte gluma fratelui său, întorcându-se spre Titu. Nu vorbesc româneşte atât de bine cât aş dori, fiindcă am stat numai între străini şi n-am avut ocazie să vorbesc limba mea natală, dar citesc cu drag, când am răgaz, cărţi româneşti. În general însă mă interesează romanele şi nu pot suferi poeziile…

  — Atunci tocmai ai nimerit-o! Strigă medicul. Căci Titu scrie numai poezii!

  — Ce are a face? Cel mult n-am să-l citesc…

  Deşi convorbirea fusese ţinută tot timpul într-un ton de intimitate prietenească, totuşi Titu ieşi plouat din locuinţa căpitanului Liviu Pintea. Argumentele ofiţerului se războiau în sufletul lui cu convingerile sale entuziaste şi-i înteţeau în creieri întrebarea înfricoşătoare: dar dac-o fi având căpitanul dreptate? Din fericire, Virgil nu-i dădu vreme să se zbuciume şi-i zise serios:

  — Văzuşi câte baliverne sălăşluiesc într-un spirit strâmt de militar? Primejdia asta ne ameninţă însă pe toţi, dacă nu ne vom apăra din răsputeri sufletele de invazia străină!

  Sibiul avea o înfăţişare de sărbătoare. Străzile gemeau de lume românească, sosită de pretutindeni: preoţi, învăţători cu nelipsita umbrelă subsuoară, profesori, avocaţi, ţărani… Cu tot caracterul său german, oraşul părea azi o reşedinţă românească, în marea de români, străinii dispăruseră.

  „Parcă miile de robi muncitori şi harnici ar fi pus stăpânire pe cuiburile trântorilor!” se gândea Titu reînsufleţit la vederea furnicarului de români.

  Seara avu la Hotel Traian un banchet de cunoştinţă. Titu şedea la masa reprezentanţilor presei, pe când Virgil Pintea, ca unul din fruntaşii Astrei, trecuse aproape de bătrânul preşedinte. Între gazetarii gălăgioşi, Titu se simţea străin. Toţi se cunoşteau, îşi povesteau păţaniile naţionale, procesele, articolele, vorbeau de tirajul ziarelor, de deputaţii români de la Budapesta, de guvernul unguresc, de procurori… O lume nouă îşi deschidea tainele în faţa tânărului reprezentant al Tribunei Bistriţei. Şi lumea aceasta îl zăpăcea şi-i răcea speranţele. În toate vorbele ce le auzea mişunau preocupările mărunte, personale, interesate. Niciunul nu rostea un cuvânt despre vreun ideal superior. Fiecare părea încântat de sine însuşi şi îngrijorat veşnic să se ridice deasupra celorlalţi cu orice preţ… Vecinul lui din dreapta era Barbu Luca, tânărul poet care însă acuma de-abia se sinchisea de dânsul şi alerga mereu să ciocnească ba cu „ilustrul asesor consistorial”, ba cu „magnificenţa sa Cutare” şi, de câte ori se întorcea la locul său, şoptea în treacăt lui Titu:

  — E o canalie ilustrul, dar trebuie să-i faci curte, căci altfel nu poţi trăi!

  Pe la sfârşitul banchetului, după multele discursuri umflate, Titu îşi simţi inima atât de mâncată de amărăciune, că-i venea să plângă cu hohot.

  „Pretutindeni egoismul, o, Doamne!” îşi zicea privind cu ochii rătăciţi la feţele roşite de băutură, cu râsuri prefăcute pe buzele umede.

  — Titule, Titule! Îl deşteptă deodată glasul lui Virgil de la spate, la vino încoace! Ce-i cu dumneata, poete? Ce eşti aşa de trist când toată lumea e veselă?

  De-abia acasă îşi dezvălui nedumenrea, cu lacnmi în ochi, ca un copil nepnceput care a sufent jignin grele întâia oară când a păşit în lumea largă. Virgil Pintea îl ascultă pe gânduri, dând din cap înţelegător.

  — Toţi am trecut prin amărăciunile dumitale de acuma, zise dânsul apoi, ca un părinte blând. Dar viaţa aşa e, dragul meu. Viaţa e nimicitoarea iluziilor. Numai cel ce-şi poate păstra visurile în ciuda cruzimilor vieţii, numai acela nu va pierde încrederea niciodată… Fireşte că spectacolul nu e înălţător, dacă intri în culise să vezi sforile… Nu te uita însă la indivizi, căci indivizii sunt mărunţi, sunt oameni care totdeauna îşi caută rosturile lor. Priveşte departe şi atunci ai să vezi cum se va schimba panorama… Serbările astea, de pildă! Nu te uita la oameni, la discursurile lor, la conferinţele şi procesele-verbale în care fiecare caută să-şi arate meritele reale sau închipuite… Nu! Astea sunt nimicuri… Dumneata încearcă să vezi ansamblul! Şi atunci vei simţi în toate manifestările acestea, bune, rele, înălţătoare sau josnice, civilizate sau sălbatice, vei simţi bătaia pulsului unui popor care vrea să trăiască şi care se luptă crâncen ca să poată trăi… Într-o bătălie numai rezultatul are însemnătate hotărâtoare. Ce-mi pasă mie cum beau şi mănâncă soldaţii în vremea războiului prelung? Istoria nu va şti decât: am biruit sau am fost biruiţi… Ş-apoi iarăşi, lupta noastră e o defensivă activă, cum ar zice fratele meu căpitanul. Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cutropire, prin cultura lui, prin şcoala lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca lui… Noi trebuie să dăm din mâini ca barem să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă, am izbutit. Ţinta este să nu pătrundă duşmanul în cetatea noastră. Ei, şi ţinta aceasta, cu toate mărunţişurile omeneşti care pe dumneata te întnstează, e câştigată. Asta-i mândria noastră. Şi trebuie să fie şi mândria dumitale şi a oricui i-e drag aievea neamul!

  Trei zile cât ţinură serbările, Titu luă parte la toate şedinţele, conferinţele şi banchetele festive, liniştit, mulţumit, răsunându-i în urechi cuvintele lui Virgil Pintea de câte ori vreun amănunt încerca să-l tulbure. Însufleţirea însă nu-l mai stăpâni până a treia seară, la balul care încheia solemnităţile… Toate doamnele erau în costume naţionale din toate ţinutunle, oferind un spectacol impresionant. Şi, spre miezul nopţii, toate domniţele acestea frumoase ca zânele şi gingaşe ca florile se prinseră într-o horă imensă, fredonând în cor, cu glasuri dulci, învăluitoare, cuvintele unui cântec popular pe care Virgil Pintea, îmbrăcat ţărăneşte, îl cânta din fluier