în mijlocul lor… Hora aceasta i se păru luiTitu un simbol al întregii vieţi ardeleneşti, legătura între mulţimea cea mare, umilă şi ostenită, şi conducătorii ei, ieşiţi tot din sânul ei şi neuitându-şi obârşia.

  — Trăiască românii! Izbucni deodată Titu nemaiputându-şi stăpâni emoţia.

  Stngătul fusese în sufletul tuturor, căci îndată toată sala se umplu de glasuri înflăcărate:

  — Trăiască românul… Trăiască doamnele române! Neamul românesc!

  Pohţaiul oraşului interveni discret pe lângă bătrânul preşedinte al asociaţiei să potolească entuziasmul primejdios. Glasul preşedintelui însă se pierdu ca o chemare neputincioasă în vârtejul unui uragan zguduitor.

  În aceeaşi noapte Titu vru să-şi scrie articolul pentru Tribuna Bistriţei, dar nu izbuti să lege nici două vorbe. Inima îi era atât de plină de fericire încât mereu trecea în birou la Virgil să-şi împărtăşească impresiile.

  — Ce minunată-i viaţa românească! Zicea întruna. Ce mare e neamul nostru! Nu există în lume popor mai bun, mai harnic, mai mândru, mai puternic… Nu poate să existe!

  În culmea însufleţirii îşi aduse deodată aminte că mâine trebuie să plece de-aici, dincolo. Dar îşi zise cu hotărâre:

  — Nu mai plec nicăieri! Rămân aici! Ar fi o trădare să plec de-aici! Aici e nevoie de oameni! Aici e nevoie mai mare ca oriunde!

  Adormi foarte decis să se oprească la Sibiu, să intre la vreo gazetă, în sfârşit să se facă folositor norodului. A doua zi se deşteptă frânt de osteneală, pe când Virgil Pintea îl scutura din răsputeri:

  — Sus! Sus, leneşule! E ora zece şi trenul n-are să te aştepte pe dumneata, stimate poete, să-ţi mistui în somn impresiile naţionale! Haidem, să nu întârziem de la poliţie, unde trebuie să scoatem biletul de trecere a frontierei, altfel rămâi aici…

  — Cum să rămân aici? Sări Titu, biruindu-şi deodată oboseala. Imediat sunt gata! Numai cinci minute! S-ar putea să mai rămân aici, odată ce am pornit la drum? Dincolo e fericirea cea adevărată… Acolo trebuie să fie!

  George turba… Dintru-ntâi îi venise să se năpustească la Florica şi s-o zdrobească. După ce a scos-o din sărăcie şi din noroi, după ce nu e în stare să-i facă barem un copil, acuma umblă să-l şi necinstească? Se opri însă gândindu-se că Ion e capul tuturor relelor şi că deci cu dânsul trebuie să se răfuiască… Al Glanetaşului i-a făcut destul rău, numai rău, şi fără nici o pricină…

  Toată ziua de sâmbătă îşi ascunse mânia parcă nici n-ar bănui nimica-n lume. Şi, fiindcă Ion n-a venit pe la ei, seara s-a dus la cârciumă unde l-a şi întâlnit. Vorbiră mai prietenos ca altă dată şi George îi spuse că mâine se va duce la pădure, şi spunându-i îl privi atât de senin încât văzu bine bucuria din ochii lui Ion care, ca să-l descoase, întrebă:

  — Da când vrei să porneşti, George?

  Glasul lui, tocmai pentru că voia să pară nepăsător, avea o tremurare uşoară de mulţumire pe care George o simţi foarte bine. Răspunse liniştit:

  — Apoi când o însera mai bine, ca să mergem pe răcoare. Duminică după-amiază trecu iar pe la cârciumă şi iar întâlni pe Ion, şi iar aduse vorba că deseară trebuie să plece la pădure. Ion era ameţit puţin de rachiu şi chiuia şi horea parcă toată lumea ar fi fost a lui. În ochii lui strălucea sfidătoare bucuria bucuriilor. Apoi când să iasă George, Ion îi ură drum bun şi mai ceru o sticlă de băutură, să-şi astâmpere focul.

  Pe Florica însă George degeaba o iscodise. Îşi vedea de treburile ei prin casă, ca totdeauna, încât bărbatul se gândi că poate ea nici nu e vinovată. Îi pregăti merinde în traistă şi ea însăşi agăţă traista de loitră. Când începu să se întunece, Toma Bulbuc opri cu carul în uliţă, în faţa casei. George înjugase boii şi-l aştepta. O slugă de-a lui Toma veni în carul feciorului, să-i mai ţie de urât pe drum. Când îşi făcură cruce să pornească, sluga strigă:

  — Da topor nu-ţi iei, bade George?

  George tresări. Înadins nu luase, gândindu-se c-o să-i trebuiască acasă. Sări jos din car şi alergă în tindă. Savista, care se târâse pe prispă, nepricepând cum poate pleca dânsul când ea i-a spus că are să vie Ion Glanetaşu, bâigui plângător:

  — Nu duce, bade… Staiaci…

  — Să nu păţeşti ceva, George, că te-ai întors din cale, murmură Florica.

  — Vezi mai bine tu să nu se întâmple pe aici vreo poznă! Zise bărbatul tare, de frică să nu audă nevasta cum îi bate lui inima.

  — N-ai nici o grijă, că doar mă cunoşti şi mă ştii! Răspunse femeia liniştită.

  Carele se urniră. Întunericul le înghiţi curând, lăsând în urmă numai scârţâitul roţilor, din ce în ce mai molcom.

  Pe bolta vânătă stelele se aprindeau pe rând ca nişte luminiţe fricoase. Peste sat se cobora o ceaţă plăpândă, alburie, care parcă subţia bezna şi o răcorea.

  George tremura în car ca şi când l-ar fi zgribulit frigurile. De vorbea, îi dârdâiau dinţii. Ieşiseră din sat şi suiau pe coastă, printre ogoare tăcute pe care clăile înnegureau ca tâlharii la pândă… Două zile plănuise dânsul ce-o să spuie tatălui său când va sosi clipa, şi acuma nu-i venea nimic în minte. I se părea că a plecat de-acasă de un veac şi vedea mereu pe Ion cum se furişează în ogradă, cum se aşază în pat lângă Florica… Apoi deodată gemu:

  — Parcă nu mi-e bine… Mă întorc…

  O luă drept peste câmp. Auzi cum strigă tatăl său ceva, dar nu înţelese nimic. Vru totuşi să răspundă „bine, bine”, şi n-avu glas. Când nu mai auzi carele, începu să alerge. Se rostogoli de vreo două ori prin şanţuri, peste haturi. Îi era cald de se năbuşea. Un strop de sudoare îi căzu pe mână şi-l învioră parcă l-ar fi atins un cărbune aprins. Cu cât se apropia, cu atât îi era mai frică să n-ajungă