Sări gardul porumbiştii din dosul casei, ieşi în grădiniţa din faţă şi de-aci în ogradă. Casa dormea nepăsătoare şi tăcută ca o matahală moartă. Peste drum un câine hămăi de două ori, iar în balta din vale broaştele orăcăiau urât într-o întrecere aţâţătoare… Vru întâi să intre buzna, dar se răzgândi înainte de a porni spre tindă. Poate că Ion totuşi n-a venit încă, ş-atunci… Bătu în uşă, uşor, cum bat flăcăii în geam, la fete. Glasul Floricăi răspunse îndată, limpede, nedormit:

  — Cine-i?

  George tăcu. Glasul femeii îi zârnâia în creien, spunându-i:

  — Vezi, nu dormea… Îl aştepta…

  Auzi paşii Floricăi, desculţi, apropiindu-se încurcaţi de foşnetul cămăşii. Uşa se crăpă hoţeşte să nu facă zgomot.

  — Tu eşti? Şopti ea.

  — Eu, eu, mormăi George intrând repede.

  Nevasta recunoscu glasul, se dădu la o parte ca plesnită de un bici. Dar, înainte ca George să-i fi simţit spaima, se reculese şi, punând zăvorul, întrebă îngnjorată:

  — Vai de mine, George, dar ce-i de te-ai întors aşa?

  — Nu prea mi-e bine… Dar lasă, că nu-i mmic… Culcă-te tu! Până mâine-mi trece, zise bărbatul încet, ca şi când i-ar fi fost teamă să nu deştepte pe cineva.

  Florica vru să mai întrebe ceva, dar răspunsul lui şoptit şi tremurat parcă-i puse un căluş în gură. Se urcă în pat, se înveli şi căută să vadă prin întuneric ce face George. Nu vedea nimic, dar îl auzea suflând greu ş-apoi deodată dezbrăcându-se grăbit. Când se întinse lângă ea, sub cearşaf, un fior îi trecu prin spinare, căci George era un sloi de gheaţă.

  — Ce ţi-e de te cutremuri aşa? Întrebă bărbatul cu un glas gros şi greu ca un dangăt de clopot.

  — Ce să-mi fie… M-a cuprins frigul când ţi-am deschis… Vremea parcă stătea în loc, precum stăteau şi dânşii nemişcaţi, oprindu-şi respiraţia ca să audă mai bine orice urmă de zgomot, într-o aşteptare amorţită. De-afară pătrundea ca prin puf orăcăitul broaştelor, îndulcit, ca un cântec de dragoste. Geamurile însă se stingeau în întuneric încetul cu încetul, arătând că vremea totuşi trece şi că cerul se înnourează treptat-treptat. O stea verzuie, care mai clipea singuratică, dispăru deodată, acoperită parcă de o perdea neagră, trasă de o mână tainică.

  Cine ştie câtă vreme s-a scurs astfel?

  Se gândeau acum amândoi, aproape în acelaşi timp.

  „Poate că nu maivine…”

  Şi pe când se gândeau, auziră deodată poarta, scârţâind foarte uşor, apoi nişte paşi care se apropiau de casă, rar, cu mare băgare de seamă. Apoi câinele de peste drum hămăind iar de două ori. Cântecul broaştelor se curmă scurt ca şi când arunci un bolovan în apă.

  George şi Florica încremeniră. Peste un minut paşii în ogradă se mai apropiară puţin. Apoi iar urmă tăcerea, apăsătoare ca o piatră de mormânt… Ş-apoi tăcerea fu clătinată brusc de un fulger orbitor, în lumina căruia îşi văzură, amândoi, ochii sticlitori de încordare. În aceeaşi clipă însă răsună un şuierat lin ca o chemare veche… Atunci George se ridică în pat şi ascultă, iar după un răstimp şopti stins:

  — Mi se pare că e cineva în ogradă?!

  — Cine să fie? Zise Florica cu un glas gâtuit de spaimă.

  — Mă duc să văd! Mormăi repede George sculându-se şi trecând cu paşi hotărâţi în tindă.

  Când atinse zăvorul, îi trăsni prin creieri că nu poate ieşi afară cu mâna goală. Se gândi să ia toporul, dar îşi aduse aminte că toporul l-a lăsat în car. Tot atunci îşi mai aminti că în colţul tinzii, după uşă, trebuie să fie sapa cea nouă pe care a cumpărat-o joia trecută în Armadia şi căreia numai ieri i-a pus coadă. Încet, să nu se împiedice de Savista şi s-o scoale, pipăi în ungher şi o găsi… Pe urmă deschise uşa şi păşi pe prispă cu sapa în dreapta. Vru să izbească îndată, dar nu văzu nimic de întuneric… Zise aspru şi tare:

  — Cine-i? Cine-i?

  Un vânt rece se porni deodată, deşteptat parcă de glasul omului, fâşâind trist prin frunzele pomilor şi trântind poarta ogrăzii, care rămăsese crăpată. Atunci George prinse în marginea grădiniţei din faţa casei o mişcare nevrută, după care auzi îndată:

  — Ssst… ssst… ssst…

  George făcu câţiva paşi spre grădină, îndârjit. Şi întrebă iar mai apăsat:

  — Cine-i?

  — Ssst! ssst… st! Răspunse acuma mai aproape.

  Cu amândouă mâinile George ridică sapa şi izbi. Simţi că fierul a pătruns în ceva moale şi în gând îi răsări întrebarea: „Unde l-oi fi lovit?” Dar numaidecât se auzi iarăşi, mai încet şi rugător:

  — Ssst… ssst…

  George izbi a doua oară. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pârâit surd, urmat de un zgomot năbuşit ca şi când se prăvale un sac plin. Mai ales zgomotul acesta înfurie mai crunt pe George. Parcă tot întunericul s-ar fi schimbat dintr-o dată, într-o baltă de sânge închegat, care-l asmuţea. Lovi a treia oară, fără a-şi mai da seama unde…

  Orăcăitul broaştelor reîncepu brusc, speriat, ameninţător, ca o văicăreală vâltorită în văzduh de vântul ce sufla mereu mai mânios şi mai înţepat. George tresări, ca şi când deodată şi-ar fi revenit în fire, şi intră grabnic în tindă, zăvorând bine uşa şi aşezând sapa la locul ei.

  În casă Florica stătea acuma ghemuită de groază, pe laviţă, lângă fereastră.

  — Ce-ai făcut, omule? Murmură femeia întinzând braţele spre dânsul, ca o apărare sau ca o rugăciune.

  — L-am omorât! Răspunse scurt George.

  Capitolul XIII.

  SFÂRŞITUL.

  Ion se prăbuşi sub lovitura a doua care-i crăpase ţeasta. Lovitura următoare n-o mai simţi, precum nu simţise durere nici la cea dintâi… Venise de-a dreptul de la cârciumă, ameţit însă mai mult de fericire decât de rachiu, deşi băuse atâta de speriase pe vădana lui Avrum. Venind, fluiera vesel ca pe vremea când era holtei şi se ducea la fete, înainte de-a