fi avut vreun gând de însurătoare. Dar sufletul îi era aşa de plin de bucune, că se stăpânea să nu sară să îmbrăţişeze gardurile pe lângă care trecea şi câinii care-l lătrau ici-colo. Strecurându-se în ograda Floncăi, trase o înjurătură înăbuşită fiindcă poarta scârţâise puţin şi-i era frică să nu se trezească Savista. De altfel se hotărâse ca, dacă oloaga s-ar deştepta şi ar crâcni, s-o cotonogească fără multă vorbă. Lăsă poarta deschisă înadins ca să nu mai scârţâie când va pleca. Toate le potnvise cu mare grijă, numai la George nu se gândise deloc, parcă nici n-ar fi fost pe lume.

  Când se deschise uşa tinzii cu zgomot, i se încuibă în minte să facă „ssst”, tot din pricina Savistei. După paşi cunoscu însă că nu e Florica. Avu o străfulgerare de gelozie: o fi îmbrăţişat altul pe femeia inimii lui… Dar la George nu se gândea. Nu apucă să scrâşnească din dinţi, când auzi glasul lui George. Iar glasul acesta îl ului atât de mult că i se moleşi toată fiinţa de parcă nici mâna nu şi-ar mai fi putut-o mişca. În creieri totuşi îi rămase uitat acel „ssst” pe care simţea nevoia să-l rostească prosteşte, fără voia lui.

  În aceeaşi clipă îşi dădu seama deodată că i-a sosit ceasul. Mintea i se lumină, deşi gura-i boscorodea întruna „ssst”, tot mai domol şi mai nesigur. Aştepta loviturile, îngrijorat doar cu ce o să-l trăsnească? Auzi foarte lămurit vâjâind în aer ceva, simţi o izbitură ascuţită în braţul drept, dar fără durere şi urmată doar de o fierbinţeală ciudată, care parcă-i topea creierii, încât începu să-şi amintească repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în Armadia, cum a fugit de la şcoală ca să umble cu vitele pe câmp şi să ţină coarnele plugului, apoi dragostea lui dintâi cu fata dascălului Simion Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuţa, apoi dragostea lui să aibă pământ mult, şi Ana, şi copilul, şi Florica, şi Titu cu toată familia Herdelea şi cu cântecele cele frumoase, seara în pridvor, şi-i părea rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui… Vâjâi iar ca o vijehe îngrozitoare într-un pustiu fără margini, şi înţelese că iar îl loveşte… Apoi deodată, ca şi cum sufli în lumânare, se făcu întuneric deplin.

  Pe urmă se trezi ca dintr-un somn greu. Habar n-avea cât stătuse în nesimţire şi nici ce se întâmplase. Numai când îşi auzi propnile-i gemete, îşi aduse aminte… Era ud leoarcă. Se simţea parc-ar zăcea într-o baltă murdară. „O fi sângele meu!” se gândi dânsul. Vru să pipăie, dar nu-şi putu clinti mâna dreaptă. De-abia deschise ochii obosiţi. Ploua mărunt. Picurii îi cădeau pe obraji şi-l înţepau, căci carnea lui ardea. Văzduhul era cenuşiu, ca şi când se apropie zorile, dar cerul era înăbuşit de nouri, şi ploaia cernea mereu, măruntă, rece, unsuroasă. Dureri cumplite îi ţâşneau de pretutindeni şi-i clocoteau în cap ameţitor. Chiar gemetele îi împlântau cuţite în piept. Se gândea însă numai la băltoaca în care se bălăcea, care-l scârbea şi din care voia să scape cu orice preţ. „Mor ca un câine!” îi trecu apoi deodată prin mintea aprinsă de desperare.

  Şi îndată începu să se târască din răsputeri, spnjinindu-se pe mâna stângă, în ciuda suferinţelor îngrozitoare ce-i sfâşiau trupul. Gemea cu gura încleştată şi se târa mereu, mereu. Poate un sfert de ceas să fi ţinut sforţarea crâncenă care-l duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliţă. Mai avea vreo doi paşi ca să ajungă la poartă. Sub nuc însă i se întunecă iarăşi tot. Doar gemetele înăbuşite se mai zvârcoleau în corpul crâmpoţit…

  Apoi ploaia stătu. Din pomi şi de pe streşini picura din ce în ce mai rar. Nourii se împrăştiau. Cerul albăstrea proaspăt, spălat. O vacă mugi undeva prelung, puternic, încât câinii deşteptaţi din aţipeală porniră deodată în tot satul să latre speriaţi. Cucuriguri vioaie îşi răspundeau cu înverşunare. Oamenii ieşeau prin ogrăzi, frecându-şi somnul din ochi sau întinzându-şi oasele. Pe uliţa cea mare începeau a urui carele pornite la câmp.

  Paraschiva răposatului Dumitru Moarcăş trecu cea dintâi pe dinaintea casei lui George, desculţă, zgribulită, leopăind grăbită prin noroi moale şi rece, strângându-şi năframa la gât şi pe gură. Un horcăit greu o opri, ca trăsnită. Se închină de spaimă, dar totuşi se apropie de gard şi, printre nuiele, văzu pe Ion plin de sânge. Începu să ţipe parc-ar fi călcat-o tâlharii:

  — Săriţi! Tuuulai! SăriţL.

  Florica ieşi îndată în uşă, în cămaşă, nepieptănată. Aşa veghease toată noaptea, pe laviţă, ascultând gemetele înfiorătoare din ogradă, aşteptându-şi parcă rândul în fiece minut, cu ochii ţintă la George care, pe urmă, se aşezase pe dunga patului, sufla aspru, tresărea uneori şi poate că făurea ceva în mintea lui înfierbântată. Era albă la faţă ca varul stins şi picioarele-i tremurau şi de-abia o ţineau. Văzu băltoaca de sânge lângă grădiniţă, aproape de prispă, apoi dâra roşiatică, spălăcită, ce se întindea până sub nuc, unde Ion zăcea ca o grămadă de carne. Lumea se învârtea cu ea, dar n-avea putere să stoarcă nici un glas şi nici o lacrimă. Rămase pe prispă, ca o stafie surprinsă de lumina zilei.

  Ograda se umplu repede cu oameni care se minunau, strigau, se închinau, înjurau, pe când printre picioarele lor copiii cu părul ciufulit se îmbulzeau curioşi cercetând sângele ca nişte copoi nestruniţi. În curând sosi şi primarul Florea Tancu, sfătos că se găseşte în treabă oficială, răcni să se dea la o parte toată lumea, se uită la mort cu gravitate, fără să-şi facă cruce ca ceilalţi oameni, şi declară solemn că nimeni n-are voie să se apropie până ce nu vine notarul. Porunci apoi strajei Cosma Ciocănaş să ia un cal din grajdul lui George şi să plece în goană spre Jidoviţa.

  Vremea trecea. Cerul se limpezi de tot şi soarele începu să zbicească umezeala. Fiindcă muştele bâzâiau tot mai obraznice, primarul ceru o velinţă să acopere cadavrul. Florica aduse un