cearşaf nou şi alb ca floarea. Atunci ieşi afară şi George, slăbit la faţă, cu ochii rătăciţi în fundul capului. Zărindu-l, lumea care până aci se interesase numai de mort, se gândi şi la ucigaş. Florea Tancu întrebă simplu:

  — Tu l-ai omorât?

  Şi George nu răspunse, dar plecă fruntea-n pământ. Glanetaşu veni mai târziu, alergând, împreună cu Zenobia care bocea şi afurisea de răsuna tot satul.

  Spre prânz în sfârşit sosi notarul Stoessel cu judecătorul cel nou din Armadia, cu medicul circumscripţiei şi cu doi jandarmi. Paraschiva spuse judecătorului cum a auzit pe Ion horcăind, dar doctorul care se uitase la cadavru, râse ironic zicând:

  — Palavre, muiere! După asemenea lovitură nenorocitul n-a mai horcăit decât cel mult în faţa lui Dumnezeu, când i-a citit sentinţa prin care i-a hotărât locaşul în rai sau în iad, după cum s-a purtat aici pe pământ!

  Medicul, între două vârste, ovrei, vorbind româneşte, ca un român, avea slăbiciunea glumelor şi calambururilor, chiar în momente nepnelnice. Deoarece Paraschiva se jura pe toţi sfinţii din calendar c-a auzit horcăitul, doctorul se grăbi să reconstituie crima ştiinţificeşte: mortul a fost târât de cineva, probabil de ucigaşul însuşi, de la prispă până aproape de poartă, spre a induce în eroare justiţia… Judecătorul îi întrerupse exphcaţiile, adresându-se primarului:

  — Se ştie cine l-a omorât?

  — Eu l-am omorât! Păşi George hotărât în faţa judecătorului.

  — Cum l-ai omorât?

  — Cu sapa…

  — Şi de ce?

  — Pentru că venise la nevastă-mea şi…

  — Destul! Îl opri judecătorul, adăugând către jandarmi: Este arestat!

  Între timp doctorul îşi scoase haina, îşi sumese mânecile cămăşii, iar acuma se apucă să facă repede autopsia cadavrului. Jandarmii goliseră ograda de lume. Numai George rămăsese să privească cum taie medicul carnea moartă, şi Florica, lângă prispă, înlemnită.

  Tăind şi forfecând, doctorul guraliv arăta rănile şi explica judecătorului care fuma ţigară după ţigară, spre a-şi alunga greaţa:

  — Uite asta, domnule judecător, asta a fost cea mai grea… L-a pocnit în creştetul capului, dar osul a fost destul de rezistent că doar a plesnit… Mare minune! Rar caz! Sau poate lovitura n-a fost prea de tot puternică. Orişicum e o minune să dai cuiva în cap cu sapa şi ţeasta să nu se spargă. Aşa ceva numai printre ţărani se găseşte… În schimb patru coaste rupte complet… Lovitură mortală şi asta, fireşte… Poftim cum i-a deschis coşul, mai-mai să-ţi încapă degetele în rană… Şi ce lungă… Zece… treisprezece centimetri… Ehei, sapa! Da, e zdrobit şi braţul, dar nu prea rău… Asta n-ar fi avut importanţă… se vindeca… cel mult braţul rămânea cu beteşug… Desigur însă că a fost ultima lovitură, când ucigaşul a mai pierdut din furie…

  Apoi, isprăvind şi spălându-se pe mâini, declară hotărât:

  — Afost un om ca oţelul! Putea să trăiască o sută de ani! Judecătorul porunci jandarmilor să pornească cu George.

  Florica acum se dezmetici şi strânse repede merinde într-o traistă pe care bărbatul o luă, întunecat, cu inima chinuită. Apoi ridică ochii întristaţi spre dânsa şi-i întâlni ochii mari albaştri privindu-l drept, cu o imputare şi o milă care nu ştia dacă sunt pentru el sau pentru celalt. Avu un început de mişcare ca şi când ar fi vrut s-o îmbrăţişeze sau barem să-i întindă mâna… Dar se opri, ruşinat să-şi deschidă sufletul în faţa atâtor oameni ce-i pândeau toate gesturile. Privirea i se mohorî iar şi zise poruncitor:

  — Vezi, Florica, ia seama… Că eu cine ştie când m-oi întoarce…

  Femeia îi răspunse dând din cap cu resemnare. Vegherea şi emoţiile îi şterseră bujorii din obraji şi-i desenaseră cearcăne vinete sub ochi. Aşa însă părea mai frumoasă, încât George, tulburat, se întoarse brusc spre poartă, urmat de jandarmii tăcuţi.

  Savista, care toată vremea stătuse pitulată pe prispă ca o găină speriată, izbucni într-un scâncet prelung:

  — Bade George… bade, bade, badeee!

  George ajunse în mijlocul uliţei. Întoarse capul, dar ochii lui mângâiară pe Florica. Apoi porni cu paşi rari şi dispăru.

  — Credinţa mea este că, dacă n-ar exista femeia, n-ar mai fi nevoie de justiţie criminală! Zise judecătorul pe ungureşte medicului şi notarului, privind cu mare atenţie la Florica. Femeia este începutul tuturor păcatelor!

  — Şi chiar sfârşitul, adăugă doctorul râzând, încredinţat c-a făcut un spirit.

  Notarul Stoessel, ca mai mititel, se grăbi să zâmbească, spre a fi pe placul tuturor, şi apoi întrebă respectuos:

  — Dacă doriţi, putem face actele la primărie, unde-i mai comod şi mai curat…

  Propunerea fu primită şi se suiră cu toţii în trăsura ce aştepta în uliţă. Atunci primarul Florea Tancu se apropie cu pălăria în mână şi întrebă ce să facă cu mortul.

  — Să-l îngropaţi! Strigă medicul. Ce întrebare caraghioasă… Ei, haidem! Dă-i drumul, că mă aşteaptă clienţii acasă…

  Mortul era acoperit cu cearşaful însângerat. Un roi de muşte zburătăcea primprejur. Zenobia năvăli acuma şi începu să-l bocească hohotind, iar după ce se sătură de plâns, blestemă pe George cu tot neamul lui, pe Florica, pe doctor şi mai ales pe judecătorul care n-a pus jandarmii să taie în bucăţele pe ucigaşul bătrâneţilor ei. Blestemele i le curmă numai sosirea Glanetaşului, cu carul, în care fu ridicat cadavrul. Bătrânul, cu capul gol, o luă înainte, boii cu carul mortuar după el, ş-apoi Zenobia, înconjurată de mulţime de femei care lăcrimau înăbuşit.

  Florica, în mijlocul ogrăzii, se uita după car, cu ochii mari, încremeniţi. Nu mai putea. Durerea o sugruma. Lacrimile i se porniră singure, şiroaie, arzându-i obrajii ca hârtia.

  În Pripas nu se pomenise omucidere de când se ţinea minte. Acum oamenii fierbeau şi se cruceau. Vestea a alergat degrabă în Jidoviţa, în Armadia, în toate împrejurimile. Şi toată lumea compătimea şi lăuda pe Ion, c-a fost aşa ş-aşa de bun şi de harnic… Totuşi nici pe George nu-l ocăra nimeni, şi-i doreau să scape mai uşor din pacostea ce-a dat peste dânsul. Numai Vasile Baciu spunea