— Dumnezeu nu bate cu bâta… Iaca, mi-a furat pământurile ş-acu l-a săturat Dumnezeu de pământ!

  Toma Bulbuc, tatăl lui George, sosi acasă abia seara, cu carele de lemne. A aflat pe drum nenorocirea şi avea remuşcări că nu s-a întors şi el când a văzut că se întoarce feciorul. Descusu pe Florica şi pe Savista, iar a doua zi, în zori, fu în Armadia. Nu i se dădu voie să vorbească cu George şi nici măcar să-l vadă. Un paznic de la temniţă însă îi spuse că, foarte curând, va fi transportat la Bistriţa, închisoarea tribunalului, deoarece vina lui merge la curtea cu juraţi. Atunci Toma se repezi la Herdelea să-i ceară sfaturi. Familiei învăţătorului îi adusese zvonul încă de ieri o femeie din Pripas şi Ghighi plânsese toată seara pe „bietul Ion”, dar erau dornici de amănunte şi Toma Bulbuc trebui să le povestească mai întâi tot ce ştia. Herdelea îl sfătui apoi să ia pe Grofşoru, care-i cel mai straşnic avocat din lume. Se duseră împreună la Grofşoru căruia Toma îi făgădui toată averea lui, numai să-i scape băiatul din belea.

  — Bine-ar fi să ţi-l scap cu doi-trei ani, moşule! Răspunse avocatul. În orice caz eu voi face ce-mi stă în putinţă…

  Preotul Belciug văzu o milostivire cerească în întâmplarea aceasta sângeroasă. Îi părea rău de Ion, dar în aceeaşi vreme se bucura că bisenca va câştiga pnn moartea lui. Se felicita pentru norocoasa idee ce i-a fost inspirată de Dumnezeu de-a asigura pe seama sfântului locaş o avere atât de frumoasă. Hotărî să facă o înmormântare deosebit de solemnă omului care a lăsat de bunăvoie bisericii tot ce a stăpânit în valea plângerilor. Dădu voie ca groapa lui Ion să fie săpată chiar în curtea noii biserici şi făgădui să-i ridice, pe socoteala sa, o piatră pe mormânt spre a eterniza creştineasca danie a celui răposat întru Domnul.

  La înmormântare se strânse mai tot satul. Soţii Herdelea cu domnişoara Ghighi veniră înadins să însoţească la groapă pe Ion care, deşi le făcuse buclucul cu jalba lui, a fost om săritor şi de ispravă. De altfel prilejul era bun să încerce şi o învoială cu „pămătuful” în privinţa locului căsuţei lor.

  Belciug sluji cum ştia el mai frumos şi mai mişcător. Dar mai ales printr-o cuvântare funebră înduioşă şi inimile cele mai împietrite. Mulţi oameni îşi ziceau că Ion şi-a simţit moartea de când şi-a dăruit bisencii averea. Preotul îl dădu drept pildă tuturor bunilor creştini:

  — Bisenca este leagănul nostru, unde ne întoarcem când ne-a obosit viaţa, unde veşnic găsim mângâiere şi înălţare, este scutul neamului nostru credincios şi asuprit. Cine dăruieşte bisericii, dăruieşte poporului şi cine dăruieşte poporului, preaslăveşte pe Dumnezeu. Câtă vreme biserica noastră va fi mare şi statornică, toate vijeliile şi urgiile lumii le vom înfrunta cu tărie…

  Nici un ochi nu rămase însă uscat atunci când, prin gura preotului, Ion îşi luă rămas bun de la părinţi, de la toţi prietenii şi cunoscuţii. Iar când în sfârşit pomeni pe George care i-a curmat viaţa pământească, şi-i zise „te iert, căci n-ai ştiut ce faci”, tot norodul izbucni într-un hohot de plâns şi Zenobia, năucită de jale, se izbi cu capul de dunga coşciugului, încât de-abia o potoliră cei dimprejur.

  Pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, şi oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile odihnei de veci.

  Glanetaşu făcu pomeni bogate la care familia Herdelea, mai populară, trebui să ia parte şi chiar să guste din toate mâncările „de sufletul lui Ion”. Preotul Belciug, bolnăvicios ca totdeauna, a venit doar spre a cinsti amintirea „mândrului creştin răposat”, dar n-a luat în gură nici măcar o picătură de rachiu îndulcit cu secarea.

  După pomeni Belciug pofti acasă la dânsul pe Herdelea, împreună cu stimata doamnă şi drăgălaşa domnişoară, să se mai odihnească puţin înainte de-a pleca în Armadia care, oricum, e o plimbare zdravănă pentru nişte „dame delicatei. Fireşte că familia primi invitaţia cu plăcere; doar doamna Herdelea, fiindcă nu uita aşa de lesne uneltirile oamenilor răi, cam strângea din buze şi răspundea cu monosilabe preotului, care-şi înflorea cuvintele cu zâmbete bucuroase, parcă nici un nour n-ar fi întunecat vreodată prietenia dintre fruntaşii PripasuIui. Astfel îi veni uşor învţătoruIui să aducă vorba de locul cu pricina, iar răspunsul lui Belciug însenină deodată chiar şi pe dăscăliţă.

  — Negreşit, frate Zaharie, zise popa frecându-şi mâinile. Cum să nu ne iubim noi, româmi, unul pe altul? Nu-i destul că ne mănâncă inspectorii afurisiţi, să ne mai ciorovăim şi noi pentru nimicuri? Facem, Zaharie, cum nu! Să ştii că joia viitoare, când vin prin Armadia, trec pe la tine şi mergem împreună să facem actele cum se cuvine între fraţi…

  Când vorbeau însă mai în tihnă, se pomeniră cu Vasile Baciu, ciupit bine de la pomeni, reclamând preotului pământurile lui Ion, care i se cuvin lui acum după orice dreptate omenească. Belciug se supără:

  — Ba să-ţi fie ruşine, măi omule, să mai umbli după avere, când văd că ai ajuns de râsul satului cu beţiile! Omul mai bea câteodată, nu zic, dar nu ca porcul, cum faci tu! Folosinţa pământurilor, pe care ţi le-a lăsat răposatul, fie iertat, am să ţi-o las şi eu, dacă-i fi om de treabă. Dar dacă n-ai să o slăbeşti cu cârciuma, apoi să ştii că eu te scot şi din casă, Vasile! Aşa că, ori te faci om de omenie, ori de unde nu…

  Vasile Baciu vru să-l întrerupă, ceea ce însă pe Belciug îl înfurie atât de rău, că îl luă de mână şi-l scoase afară:

  — Hait, hait… aici mie nu-mi trebuie beţivi neruşinaţi! La cârciumă să fii obraznic, becisnicule!

  Familia Herdelea îi împărtăşea indignarea.

  — Ăsta-i cel mai ticălos din tot satul! Zise doamna Herdelea, cea mai revoltată de îndrăzneala ţăranului.

  Câteva zile pe