urmă în casa Herdelea numai de Ion şi de Belciug se vorbea. Doamna Herdelea se înduioşa mai ales amintindu-şi cu câtă sfinţenie o asculta bietul Ion când cânta ea seara în pridvor, iar învăţătorul nu mai era supărat de amărăciunea ce i-a pricinuit-o cu jalba răposatul, ba chiar spuse:

  — Cine ştie? Poate că ne-a fost spre bine, că de când ne-am mutat în Armadia parcă toate ne ies în plin!

  Belciug devenise omul cel mai de treabă din lume. Dăscăliţa găsea că, orice s-ar zice, e un preot fără pereche, care nu umblă după blestemăţii, deşi e încă destul de tânăr şi văduv de atâţia ani, şi că pripăsenii nici nu merită asemenea popă, căci sunt criminali care se ucid unii pe alţii ca sălbaticii. Iar când odată Ghighi, vorbind de dânsul, scăpă, fără să vrea, porecla „pămătuful”, care avusese atâta căutare până atunci, doamna Herdelea o dojeni că nu-i frumos să ocărască o fată cuminte pe un slujitor vrednic al lui Dumnezeu.

  În acelaşi timp Herdelea aştepta veşti de la Titu, care trebuia să fi sosit în Român ia. Citise în Gazeta Transilvaniei, la Grofşoru, darea de seamă despre strălucitele serbări de la Sibiu şi inima-i sărise din loc de bucurie văzând printre reprezentanţii presei şi pe Titu Herdelea („Tribuna Bistriţei”). Umblă cu ziarul în buzunar două zile şi-l arătă tuturor prietenilor, după ce avusese grijă să sublinieze cu creion roşu numele fiului său. Totuşi, fiindcă nu primise încă nici o ştire de la el, îi era frică să nu fi păţit ceva la trecerea graniţei.

  — Doar l-o feri Dumnezeu de asemenea pacoste! Zise dăscăliţa când află îngrijorarea soţului ei. Şi apoi e dânsul isteţ de ajuns…

  — O, Titu e un băiat rar! De-ar fi şi alţii ca el…! Murmură Ghighi oftând visătoare.

  De altfel Ghighi, de o vreme încoace, era într-o stare sufletească ciudată. Aici îi venea să plângă, aici să râdă, fără nici un motiv aparent. Şi deoarece mai târziu observă că mâhnirile ei sunt în strânsă legătură cu zilele când nu venea Zăgreanu să se consulte cu Herdelea asupra unor foarte însemnate şi interminabile chestiuni pedagogice, fata se ruşină că s-a îndrăgostit prea mult şi începu să declare părinţilor ei tot mai deseori că nu-l poate suferi. Declaraţiile acestea apoi fură punctul de plecare al unor controverse zgomotoase, mult asemănătoare celor ce au zguduit casa Herdelea în Pripas, pe timpul apariţiei lui George Pintea. Atâta doar că nici învăţătorul şi nici mai ales doamna Herdelea nu luau pe Ghighi în serios ca odinioară pe Laura… Deprecierea aceasta o enerva pe Ghighi şi mai rău şi o întărâta împotriva lui Zăgreanu, încât curând spuse că mai degrabă s-ar mărita cu un măturător de stradă decât cu dânsul. Degeaba îi reamintea Herdelea norocul Laurei. Dar unde scrie că şiea are să nimerească negreşit ca soră-sa? Cine poate să ştie ce fel de caracter are Zăgreanu? Sub masca lui de băiat model se poate prea bine să se ascundă un ipocrit, sau un beţiv, sau alt stricat. S-au mai văzut destule cazuri. Şi barem de-ar fi din vreo familie de seamă, dar tatăl lui e un simplu cărăuş…

  — Nu-s eu de nasul lui! Striga Ghighi cu mândrie. Ş-apoi staţi să vedem întâi când va fi numit undeva şi pozna asta de Zăgreanu! Până atunci are să curgă apă multă pe Someş…

  Singur argumentul cu numirea lui li se părea bătrânilor cumpănitor. Herdelea se mira că nu mai vine nici un răspuns la cererea lui de pensie şi-i era chiar frică să nu se fi răzgândit inspectorul. De când se obişnuise cu gândul că e pensionar, era nerăbdător să-şi aibă patalamaua la mână. Începutul anului şcolar bătea la uşă şi, dacă nu se rezolvă repede pensionarea lui, înseamnă că iar să bată drumurile în fiecare zi până-n Pripas, în loc să-şi vadă de slujba ce-o avea la Grofşoru şi să-şi încaseze în tihnă, lunar, pensioara cuvenită. Mereu întreba pe Zăgreanu ce mai ştie, dar tânărul, mai îngrijorat, nu ştia decât ceea ce-i făgăduise inspectorul: că locul din Pripas e al lui.

  Deocamdată însă, fiindcă se apropia joia când Belciug avea să vie să sfârşească cu locul casei, soţii Herdelea se sfătuiră şi se învoiră să întabuleze averea lor din Pripas pe numele Ghighiţei, pentru orice eventualitate. Nu-i ameninţa nici un sechestru sau vreo altă nenorocire, dar e bine ca fata să aibă oleacă de zestre, nu ca sărmana Laura. Ei înşişi vor trăi cu ce au, iar dacă Herdelea nu va mai putea munci la Grofşoru, nu-i nimic, se vor ajunge şi din pensioara, că lor nu le mai trebuie nici fumuri, nici măriri, ci doar cât să bage în gură şi să-şi ţie zilele bătrâne.

  Preotul Belciug trase cu brişca chiar la dânşii. Era obosit de alergăturile pentru biserica cea nouă, dar totuşi bucuria îi lucea în ochi că în sfârşit ţinta vieţii lui e înfăptuită. Povesti cu însufleţire ce pregătiri a făcut pentru sfinţirea care va avea loc duminică, cum a invitat pe episcopul din Gherla şi cum episcopul a răspuns că va veni negreşit, cum are siguranţa că toţi preoţii din judeţ vor fi de faţă, împreună cu toată „inteligenţa” română din Armadia şi împrejurimi, că va fi şi o petrecere cu dans unde desigur domnişoara Ghighi va avea rolul principal şi că în sfârşit Pripasul va deveni în ziua aceea un adevărat centru românesc de nădejdi frumoase.

  În privinţa locului care-l interesa pe Herdelea preotul venise înarmat cu tot ce trebuia spre a se putea face repede toate formele. Plecară împreună la judecătorie, pe la notarul public, pe la cărţile funduare… Până la amiază isprăviră tot, ba avură vreme să treacă şi la Grofşoru care se însărcină, gratuit, să transcrie grabnic averea răposatului Ion Glanetaşu pe numele bisericii române din Pripas.

  În aceeaşi seară şi cu învoirea dăscăliţei, Herdelea făcu o înştiinţare episcopiei cum că îşi retrage plângerea împotriva preotului Belciug, declarând că eminentul părinte sufletesc al Pripasului numai dintr-o