Chiar a doua zi sosi apoi şi comunicarea inspectorului că ministerul a binevoit să-i încuviinţeze trecerea la pensie, mulţumindu-i pentru serviciile aduse statului. Herdelea tremură citind adresa şi se îngâmfă de mulţumirile ministrului. Fireşte că, până seara, toată Armadia află regretele guvernului de-a fi pierdut un învăţător atât de harnic ca Herdelea şi toată lumea se minună de asemenea distincţie rară. La berăria Griviţa, unde intră să bea o bere, Herdelea întâlni pe Zăgreanu care tocmai primise şi el numirea.

  — Bravo, urmaşule! Strigă Herdelea arătându-i adresa inspectorului. Şi-ţi doresc să capeţi şi dumneata, peste treizeci de ani, o hârţoagă ca asta colea!

  În cinstea acestor veşti, Herdelea ciocni câteva pahare cu Zăgreanu, sperând în sinea lui că tânărul, având numirea în buzunar, va deschide vorba despre Ghighi. Zăgreanu însă se posomorî de tot, suspină foarte des şi nici măcar nu se uită în ochii lui Herdelea.

  — Mi se pare mie că Zăgreanu vostru e cam hoţoman! Zise Herdelea acasă, povestind muţenia tânărului.

  — Ei, acuma vedeţi c-am avut dreptate! Strigă Ghighi, căutând să pară tnumfătoare, deşi inima îi tremura ca varga.

  Înainte de prânz, pe când Ghighi îşi potrivea rochia de bal în care voia să meargă, a doua zi, la sfinţirea bisericii din Pripas, veni Zăgreanu, mai gătit ca de obicei şi mai grav.

  „Vrea să-mi ceară mâna”, se gândi Ghighi, speriată de ruşine şi neîndrăznind să sufle un cuvânt.

  Zăgreanu întrebă pe doamna Herdelea dacă nu-i acasă cumva „domnul colega” şi, aflând ceea ce ştia, se uită la Ghighi, roşi, vru să plece îndată şi în sfârşit îi sărută mâna şi-i zise:

  — Domnişoară… cred că veniţi la sfinţire în Pripas?

  — Da… tocmai mă pregătesc să… murmură fata.

  — Atunci… atunci la revedere în Pripas! Bâlbâi Zăgreanu zăpăcit, ieşind repede fără a-şi lua rămas bun de la doamna Herdelea.

  „Ori e viclean, ori e fricos, îşi zise dăscăliţa, clătind din cap, fără însă a se supăra cum s-ar fi supărat altădată. Barem de-ar da Dumnezeu să fie bine…i.

  Îndată după masă Ghighi colindă toate prăvăliile ca să găsească nişte pănglicuţe fără de care rochia ei n-ar fi avut nici un farmec. Voia să fie mâine cea mai drăguţă din toate fetele, mai ales că-şi zicea în gând melancolică: „Poate că e ultima mea petrecere de fată!” Trecând pe la poştă, auzi o bătaie în geam. Era Bălan, care-i făcea semn să intre.

  — Scrisori! Şi una chiar de la Bucureşti! Zise Bălan cu zâmbetul lui blajin pe o faţă rotundă şi umedă de sudoare. Adineaori au sosit… Tocmai mă gândeam cum să vi le trimit mai repede, că ştiu cât trebuie s-o aşteptaţi… Poftim, domnişoară, şi iartă-mă că te-am oprit din drum!

  — De la Titu! Strigă Ghighi, apucând scrisorile şi repezin-du-se afară, zăpăcită.

  Uită pănglicuţele şi nu se opri până acasă, frământată de bucurie, învârtind în mâini scnsoarea de la Titu şi totuşi nedesfăcând-o.

  — Titu! Scrisoare! Ţipă dânsa aprinsă.

  — Bravo! Bine c-a dat Dumnezeu! Mi s-a luat o piatră de pe suflet! Zise Herdelea, punându-şi ochelarii ca totdeauna când citea ceva deosebit. Ei, ia să vedem ce spune bucureşteanul nostru!

  Citi: „Iubiţii mei, sunt numai de două săptămâni în România şi parc-aş fi de când lumea. O viaţă nouă s-a deschis în faţa mea. O fi mai bună, o fi mai rea, cine ar putea spune? Deocamdată mă simt uluit şi atât de mic că veşnic mi-e frică să nu fiu strivit de vârtejul ce mă înconjoară. Mulţumit aievea sunt numai când mă întorc cu gândul acasă, între d-voastră care-mi sunteţi cei mai dragi în lumea asta mare şi străină…”

  — Săracul! Bolborosi dăscăliţa, cu gura pungă şi ochii umezi.

  „Ce-a fost şi ce-am făcut în Sibiu, aţi citit desigur în gazete. Ar fi trebuit să scriu şi eu ceva pentru Tribuna Bistriţei, dar unde am avut răgaz de scris când mă frigeau grijile trecerii graniţei?”

  — Ba ar fi fost bine să fi scris, c-ar fi văzut şi domnii de pe-aici! Se întrerupse Herdelea, privind peste ochelari la dăscăliţă, ca şi când i-ar fi cerut părerea.

  — Săracul! Şopti doamna Herdelea.

  „Căci uşor n-a fost de trecut în Ţară, fără paşaport, şi dacă nu era Virgil Pintea, nu ştiu zău cum aş fi ajuns la Bucureşti. Nu vă puteţi închipui ce om de treabă e Virgil! Drăguţ, săritor, energic – o adevărată comoară. Laura poate fi mândră cu asemenea cumnat…”

  — Mi se pare că scrisoarea cealaltă e tocmai de la Laura, zise Ghighi.

  — Lasă, c-o vedem pe urmă, şi tăceţi acuma! Făcu Herdelea.

  „Virgil a fost salvarea mea. Eu, când am văzut câte greutăţi şi primejdii sunt de biruit, era să renunţ de-a mai încerca. De altfel îndrăgisem Sibiul şi mă gândeam să mă opresc acolo. Virgil însă nici n-a vrut s-audă de una ca asta. Cum să te împotmoleşti la jumătatea drumului? Ne-am dus împreună la poliţaiul oraşului care a refuzat categoric. Acelaşi răspuns l-am primit şi la comandantul poliţiei de frontieră… În sfârşit primarul, un sas bătrân, simpatic, prieten cu Virgil, s-a îndurat de mine, în urma spuselor lui Virgil că sunt ziarist, că aş vrea să profit de ocazie să văd Bucureştii şi altele… M-am închinat când m-am văzut cu biletul de trecere în buzunar…

  Până la Turnu-Roşu m-a însoţit şi Virgil Pintea. Niciodată n-am fost mai mişcat ca în jumătatea de oră cât m-am plimbat acolo, pe prundişul gării care parcă plângea sub paşii noştri. Mă durea inima şi-n gând îmiziceam întruna că n-am să mai văd poate cât voi trăi pământul Ardealului care mi-e atât de drag, mai drag ca orice în lume. Apoi sirena locomotivei a şuierat prelung, duios, zguduindu-mi sufletul. M-am îmbrăţişat cu Virgil şi am plâns amândoi…”

  — Săracul mamii înstrăinat! Murmură doamna Herdelea, ştergându-şi nasul.

  „Pe urmă