nici nu ştiu cum m-am pomenit în Câineni. România! Ţara! Doamne-ajută! Graiul unguresc dispăruse. Pretutindeni şi toată lumea, româneşte: funcţionarii gării, vameşii, conductorul trenului, călătorii, casele… tot şi toţi… Pentru mine, obişnuit cu străinii la toate autorităţile de seamă, schimbarea aceasta a fost o minune. Auzeam şi nu credeam, şi mă simţeam atât de fericit că-mi venea să îmbrăţişez pe toţi oamenii.

  Dar fericirea nu e nicăieri statornică. Am sosi tân Bucureşti noaptea şi am tras la hotel. Vroiam să mă duc a doua zi la rudele care m-au poftit la Sângeorz să viu la dânşii ca acasă. M-am dus şi n-am găsit decât nişte slugi obraznice. Boierii încă nu s-au întors de la băi. Se vede că de la Sângeorz au mai trecut şi aiurea. A treia zi mi-am căutat o odaie mobilată, ieftină, căci hotelul mi-ar fi mâncat repede bănişorii cu care am ajuns în ţara visurilor mele. Apoi din două în două zile am trecut pe la casa deputatului şi voi mai trece. Speranţele se destramă însă mereu. Viaţa-i viaţă pretutindeni, cu aceleaşi deşertăciuni, cu aceleaşi aşteptări şi mai ales cu aceeaşi faţă spăimântătoare care retează scurt aripile avântului. Visurile sunt tot atât de fără preţ aici, ca şi dincolo. Numai cei ce nu le au sunt mulţumiţi, căci numai ei ştiu să stoarcă plăcerile vieţii.

  Se poate totuşi să fie din vina mea amărăciunea care mă chinuieşte. Nici un paradis nu e frumos ca acela pe care şi-l zugrăveşte omul în sufletul său. Raiul unuia poate să fie iadul altuia. Fericirea e clădită de închipuirea fiecăruia şi fiecare şi-o potriveşte ca o haină. Poate că eu sunt croitor prea neîndemânatic. Şi poate că, din pricina aceasta, niciodată n-o să-mi găsesc haina râvnită… Dar, în locul nădejdilor stinse, răsar veşnic altele noi, mai ademenitoare, mai strălucitoare, deschizându-ţi drumuri noi, năzuinţe noi. Necunoscutul e singurul îndemn trainic în lume, fiindcă într-însul se ascund toate tainele ce dau preţ vieţii.

  Şi astfel, în aşteptarea viitorului, mă mângâi cu trecutul. Vălmăşagul în care am căzut îmi îndreaptă gândurile tot mai des înapoi. Până să-mi găsesc un locşor în lumea nouă, mi-e dor de cea veche pe care am părăsit-o. De aceea vă rog să-mi scrieţi des şi mult despre tot ce se petrece la noi, căci toate mărunţişurile îmi sunt mai dragi acuma ca atunci când trăiam în mijlocul lor. Sufletul meu rătăceşte aici într-un deşert fără popasuri ca o pasăre ce şi-a pierdut cuibul… Vă sărut pe toţi cu multă iubire – Titu”.

  Când isprăvi Herdelea, rămase o tăcere ca într-o bisencă goală. De-abia târziu dăscăliţa bâlbâi amar:

  — Vaisăracul băiat, cum s-a mai înstrăinat! Of, Doamne, Doamne!

  — Ce înstrăinat? Zise Herdelea, căutând să-şi ascundă emoţia. Aşa-i omul când pică în altă ţară… Lasă că se obişnuieşte dânsul, că doar e bărbat, nu cârpă!

  Se întinseră la vorbă toţi trei, încât uitară cealaltă scrisoare. De altfel Laura nu spunea nimic nou, afară de vestea că iar e grea şi că speră, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă un băiat.

  Doamna Herdelea vru să scrie ea însăşi lui Titu, să-l mângâie, povestindu-i despre toţi şi toate, şi mai cu seamă cum s-a prăpădit Ion Glanetaşu, ştiind cât de mult a ţinut el odinioară la „bietul Ion”. Herdelea însă o făcu să-şi amâne planul până după sfinţirea din Pripas, zicând:

  — Cine ştie, poate că şi de-acolo vom avea de scris ceva…

  Bătrânii schimbară o privire plină de înţeles: „ceva” însemna Zăgreanu. Ghighi auzi şi nu protestă, ca de obicei, fie că nu voia să se supere după scrisoarea lui Titu, fie că avea şi ea oarecare speranţe aninate de sfinţirea bisericii lui Belciug. Ba maitârziu spuse emgmatic:

  — Am să-i scriu şi eu, ca să ştie tot.

  Duminică… Satul parc-a întinerit şi s-a primenit în aşteptarea zilei mari. E curat şi vesel, nu degeaba poruncise preotul ca fiecare om să măture uliţa în faţa casei, să cureţe ogrăzile şi să împodobească porţile cu verdeaţă. Însuşi Dumnezeu s-a milostivit să îngăduie o vreme frumoasă, vrând parcă să răsplătească astfel strădaniile slujitorului său. Toată lumea îmbrăcase haine albe de sărbătoare. Soarele de toamnă, cumpătat şi veşted, împrăştia lumină caldă şi plăcută.

  Belciug, frânt de oboseala pregătirilor, nu mai simţea decât o emoţie grozavă, alcătuită dintr-o mulţumire fără seamăn şi o nerăbdare din ce în ce mai dureroasă. Fiindcă de sâmbătă seara au început a sosi ţărani de prin satele mai depărtate, de-abia a închis ochii toată noaptea. În zorii zorilor apoi a fost în picioare, a dat o raită pe la şcoală, unde avea să fie banchetul „intehgenţei”, pe la Todosia, vădana lui Maxim Oprea, unde va petrece poporul, pe la biserica nouă, să fie toate în bună ordine. Îşi pipăia mereu inima, parcă i-ar fi fost frică să nu înceteze deodată a mai bate tocmai când să culeagă roadele tuturor silinţelor sale.

  Acuma dinspre Jidovita şi dinspre Săscuţa, trăsurile uruiau mereu pe Uliţa Mare. Caleşti frumoase sau hodorogite, înălbite deopotrivă de praf, brişti uşoare, docare iuţi, cupeuri grele aduceau domnimea, pe când ţăranii de pe departe sau mai cu stare veneau în căruţe acopente cu scoarţe pestriţe, iar cei de primprejur, spălaţi şi primeniţi, în cete gălăgioase, pe jos… Cârciuma începu să aibă căutare, cu toate opreliştele preotului care ceruse pripăsenilor să nu ia nimic în gură până după sfânta liturghie. Rifca, văduva lui Avrum, ajutată de Aizic, avusese grijă să-şi umple toate butoaiele cu rachiu, ca nu cumva să se isprăvească băutura într-o zi aşa de mare şi cu atâţia muşterii. Taraful lui Goghi din Bistriţa sosi în trei căruţe; în cea din urmă se înălţa gorduna, falnică şi prevestitoare de veselie. Belciug nu uitase să tocmească el însuşi lăutari pentru popor; Briceag, împreună cu tovarăşii lui, Holbea şi Găvan, închinau la cârciumă în aşteptarea începutului serbării. Preotul Belciug fu mai fericit când picară Herdelenii.

  — Of, bine că v-a adus Dumnezeu! Suspină dânsul zâmbind cu mâna la inimă. Câtă emoţie… Of, barem de-ar