Doamna Herdelea şi Ghighi fură rugate îndată să inspec-teze împodobirea bisericii şi apoi mai ales pregătirile făcute la şcoală pentru banchetul domnimii. Mâncările erau servite de berăriile Rahova şi Griviţa din Armadia, dar totuşi ochiul femeii e mai ager ca al celui mai iscusit restaurator din lume. Herdelea însă trebui să rămâie cu Belciug, să-i dea ajutor la primirea oaspeţilor.

  Episcopul sosi pe la zece, într-un cupeu închis, tras de patru cai, înconjurat de o ceată de flăcăi pripăseni, călări, care îl aşteptaseră la podul de peste Someş, după ordinele preotului. Cupeul era urmat de vreo şase alte trăsuri în care se găsea suita episcopului, alcătuită din înalte feţe bisericeşti.

  Doi preoţi tineri se repeziră să-i ajute să coboare din cupeu. Când păşi episcopul pe scară, trăsura se îndoi, aproape să se răstoarne. Era bătrân şi foarte gras, dar cu o faţă blândă, cu nişte ochi albaştri şi limpezi de copil şi cu o barbă ninsă în care se amestecau părul lung şi mustăţile gălbejite. Avea obrajii roşcovani şi sufla greu.

  — Foarte cald, murmură dânsul surâzând silit împrejur şi ridicând degetele să binecuvânteze mulţimea descoperită.

  Pe fruntea largă care se pierdea în creştetul pleşuv şi lucitor, licăreau bobiţe de sudori. Simţi că-i vine să strănute şi se acoperi repede. Avea groază de guturai şi de aceea se ferea veşnic de curent şi răceală.

  Belciug îşi făcu loc cu coatele prin înghesuială, şoptind întruna mişcat „daţi-mi voie, vă rog” până ce ajunse cu mare greutate în faţa episcopului. Aici tuşi uşor, ca să-şi alunge emoţia din gât, şi apoi rosti cele câteva cuvinte de bună venire pe care le învăţase în faţa oglinzii, încurcându-se totuşi de mai multe ori, ceea ce însă parcă spori solemnitatea clipei.

  — Bine… bine, gâfâi episcopul plictisit. Tare frumos… Râvna sfinţiei tale mă bucură foarte… Preotul… păstorul Domnului… Da… Aşa… Dar înainte de-a începe programul, aş dori să mă odihnesc puţin… Măcar zece minute… M-a prăpădit călătoria… Ş-apoi am dormit foarte prost azi-noapte în Armadia…

  Protopopul din Armadia, la care dormise episcopul şi care-i făcuse un pat împărătesc, păli, dar se făcu că nu aude.

  Arhiereul intră în casă cu Belciug, ceru apă, se aşeză într-un jilţ şi stătu neclintit vreun sfert de ceas, cu ochii trudiţi închişi, mişcând doar buzele din când în când fără glas, Belciug rămase lângă dânsul, tăcut şi respectuos. Afară însă lumea porni spre biserică.

  Cincizeci şi doi de preoţi, cu episcopul în frunte, slujiră sfinţirea. Veşmintele bătute cu fir umpleau biserica de strălucire. Mirosul de tămâie se urca până-n tavan şi se cobora până-n sufletele care-l sorbeau lacome, îmbătate de evlavie. O taină adâncă, copleşitoare şi plăcută, frământa toate inimile şi minţile.

  Din clipa când trecu pragul bisericii, înfăţişarea episcopului s-a schimbat ca prin farmec. Ochii lui măriţi păreau scăldaţi într-o blândeţe cuceritoare şi pe toată faţa îi plutea un zâmbet bun, nevinovat şi cucernic, ce-i tremura uşor barba argintie. Glasul obosit răsuna dulce şi lin, pătrunzând drept în suflete, îmbrăţişându-le şi înălţându-le în altă lume. Chiar broboana de sudoare de pe frunte părea o cununiţă de diamante sau o aureolă nedespărţită.

  În sfârşit se sui în amvonul strâmt, păşind anevoie pe treptele în spirală, gâfâind foarte tare încât se auzea până în cor. Liniştit îşi roti privirea peste tot cuprinsul bisericii, mângâind parcă icoanele noi, tavanul pictat cu stele, din care atârna un candelabru cu zeci de lumânări albe aprinse, ca o făclie uriaşă, altarul daurit, fumul alburiu de tămâie şerpuind deasupra mulţimii de oameni care se înghesuiau tăcuţi, cu feţele roşii asudate, cu ochii mari ridicaţi spre amvon, amestecaţi de-a valma, domni în haine negre, ţărani cu cămaşa ca zăpada, femei în catrinţe pestriţe… Apoi, ca un moşneag obosit de anii vieţii şi întrezărind fericirea cea mare, vorbi rar, domol, fără înflorituri şi fără gesturi, despre Dumnezeu, despre oameni, despre români, despre şcoală şi credinţă, despre Belciug, despre toate, nemeşteşugit, încheind cu o blagoslovenie simplă, ca o revărsare a unui duh viu. O tăcere lacomă îi înghiţea cuvintele, picurându-le în inimile oamenilor ca un balsam atotputernic…

  Doamna Herdelea, care la început nu-l putuse suferi, părându-i-se prea gras şi lumesc, din care pncină nici nu se îmbulzise să-i sărute mâna, deşi se zice că asemenea sărutare poartă noroc toată viaţa – acuma, şezând în strană, având la stânga pe Ghighi şi la dreapta pe doamna Filipoiu, se îmblânzi şi simţi din ce în ce mai multă simpatie pentru omul bătrân atât de schimbat la faţă, parcă ar fi văzut pe Dumnezeu. Când se isprăvi predica, şopti pocăită doamnei Filipoiu:

  — Uite-aşa îmi închipuiesc că trebuie să fi fost şi apostolii! Oameni cu slăbiciuni în faţa oamenilor, şi sfinţi cuprinşi de duhul sfânt în faţa lui Dumnezeu…

  — Da, da, făcu doamna Filipoiu, întorcându-se speriată, fără a fi auzit şoapta, căci, în vremea cât vorbise episcopul, ea se gândise cu tristeţe la Elvira ei care n-a avut încă nici un peţitor.

  Îndată după săvârşirea slujbei, episcopul ceru să i se aducă repede cupeul, să plece, dornic să ajungă negreşit acasă deseară, la pătuceanul lui în care să-şi odihnească oboselile drumului. Belciug de-abia l-a putut îndupleca să guste ceva la iuţeală şi să închine un pahar de vin pentru viitorul parohiei din Pripas. Împreună cu episcopul plecară fireşte şi feţele simandicoase, venite numai ca să arate că nu lipsesc de la ceremoniile naţionale şi religioase.

  Ceilalţi oaspeţi însă răsuflară scăpând de prezenţa stânjenitoare a vlădicei. În câteva minute toată domnia se găsi la banchet, întâmpinată cu Deşteaptă-te, române de către iscusitul Goghi. Mesele erau întinse în şcoala golită de bănci şi înfrumuseţată cu verdeaţă. Grofşoru ţinu întâiul toast pentru „vrednicul preot Belciug”, având grijă să accentueze la urmă că „datoria acestui colţ românesc este să trimită în viitor deputat român în Camera de pe malul Dunării”. Şi de-aci încolo toasturile urmară lanţ două ceasuri, încât tinerii de ambele sexe, doritori de dans, începură să murmure. Belciug primea felicitările, mulţumea tuturor,