Ghighi băuse o jumătate de pahar de vin roşu, ciocnind mereu cu Zăgreanu care se făcuse ca racul, îi angajase toate dansurile, îşi dădea ochii peste cap, negăsind vorbele care să-i îmbrace gândurile, îşi desfăşura planurile de viitor ce prevedeau negreşit şi îndeosebi o nevastă drăguţă, cuminte, cultă… „întocmai ca dumneata, stimată domnişoară”.

  — Dansul! Dansul! Se auzi în sfârşit tot mai des printre cavalerii nerăbdători, răsplătiţi cu priviri recunoscătoare de către domnişoarele sfioase, în bună parte odrasle de preoţi, ahtiate după dans deoarece vara aceasta n-a fost nici o petrecere de seamă în împrejurimi.

  În sfârşit Zăgreanu începu nişte tratative misterioase cu Goghi, pe care le încheie cu o strângere de mână, neuitând să aibă în palmă o hârtie de zece coroane. Rezultatul fu o someşană zvăpăiată care stârni un ropot de aplauze tinereşti. Într-o clipire câţiva ţărani scoaseră afară atâtea mese încât jumătate şcoala se prefăcu în sală de dans. Zăgreanu, fericit, alergă la Ghighi, care roşi de mândrie că are cinstea de-a deschide balul, pe când prietenele ei din Armadia şedeau îngrijorate. Doamna Herdelea, ţinând carnetul de dans şi evantaiul Ghighiţei, îşi luă cuvenitul loc pe un scaun lângă perete, între doamna Filipoiu şi doamna Grofşoru, dezbătând greutăţile vieţii. Vorbind însă nu scăpa din ochi de loc pe Ghighi, care dansa ca o zână, se mlădia, zâmbitoare, primea multe complimente şi ciripea cu Zăgreanu, ocolindu-i privirile rugătoare.

  În cealaltă jumătate de şcoală domnii continuau banchetul şi toasturile. Popa din Vărarea se chercheli curând, ca şi doctorul Filipoiu şi profesorul Maiereanu. În cele din urmă, cu toată împotrivirea lui Spătaru, ţinu un mic discurs şi solgăbirăul Chiţu, subliniind în treacăt liberalismul stăpânirii care îngăduie bucuroasă propăşirea tuturor popoarelor credincioase patriei. Silvicultorul Madarasy dobândi sărutarea vajnicului Spătaru pentru un înflăcărat „trăiască româmi”. Herdelea, întâlnind printre preoţi mulţi prieteni din copilărie pe care nu-i văzuse de ani de zile, bău cu fiecare câte un păhărel şi povesti tuturor cum după treizeci şi doi de ani de zile de slujbă, având nevoie de odihna binemeritată, a primit mulţumiri de la însuşi ministrul şcoalelor. În acelaşi timp însă lăuda către toţi pe Belciug care-i „un popă fără pereche şi un om cum nu se poate mai de treabă”. Belciug de asemenea împuia urechile tuturor slăvind pe Herdelea, „prieten nepreţuit şi român vrednic de stima obştească”.

  Aproape de asfinţitul soarelui, preotul propuse lui Herdelea să meargă puţin în mijlocul ţăranilor, zicând:

  — E datoria noastră, Zaharie, să purtăm de grijă poporului!

  — Aşa-i, Ioane, aşa-i… Prea bine… Dar să-mi iau şi baba! Răspunse Herdelea clipind din ochi foarte jovial.

  Doamna Herdelea nu putea să lase singură pe Ghighi. Atunci îşi aduse aminte şi Zăgreanu că, fiind învăţătorul comunei, are obligaţia să meargă şi dânsul, mai ales că fără domnişoara Ghighi nu face două parale toată petrecerea. Ghighi era de asemenea bucuroasă să plece, fiindcă Zăgreanu devenise iar melancolic, se încăpăţâna să vorbească tot mai stăruitor de ochii ei şi chiar începând de câteva ori să-i declare: „Domnişoara, te…”, fără însă a îndrăzni să sfârşească: „… iubesc!” Mai găsindu-se şi alţi doritori de a vedea petrecerea poporului, se adună repede un grup vesel care porni spre casa Todosiei lui Maxim Oprea.

  Ograda gemea de oameni… Bătrânii, cu primarul Florea Tancu în frunte, stăteau în poarta deschisă şi, privind cum joacă tineretul, vorbeau despre biserică, despre cules şi despre dările grele. Toma Bulbuc, mohorât, ofta des şi de-abia arunca uneori câte-un cuvânt, căci gândurile lui erau mereu la George, care acuma şedea în temniţa din Bistriţa, aşteptând judecata curţii cu juraţi. Mai la o parte, stingher, bătrânul Glanetaşu trăgea cu urechea, mai umilit ca odinioară; moartea lui Ion îl încărunţise de tot şi-i sădise în ochii blânzi o tristeţe statornică.

  Straja Cosma Ciocănaş fusese însărcinat de Belciug cu împărţirea celor trei vedre de rachiu gratuit, prevăzute în programul pentru sărbătoarea sfinţirii noii biserici. Îşi îndeplinea slujba cu atâta nepărtinire că bruftului pe unu flăcăi care voiseră să ia două porţii, iar cu Macedon Cercetaşu ajunsese chiar la o uşoară şi trecătoare păruială.

  — Tot omul are dreptul la o litră de băutură! Aşa-i porunca! Cine nu se satură, să mai cumpere şi de la cârciumă! Striga Ciocănaş, sfătos, din când în când, în gura tinzii, unde trona cu o pâlnie într-o mână şi în cealaltă cu o măsură de tinichea, împrumutate de la văduva luiAvrum.

  Lângă prispă s-a strâns un pâlc de bărbaţi împrejurul lui Simion Butunoiu, care povestea minciuni din bătrâni, tuşind şi strănutând zgomotos. Macedon Cercetaşu, trăsnit rău, umbla de ici-colo, comandând nemţeşte şi dând din mâini spre marea veselie a copiilor care îl salutau milităreşte.

  Lăutarii cântau învârtita cu foc. Flăcăii tropăiau ţanţoş, iar fetele se răsuceau ca sfârlezele, cu zâmbete mulţumite pe faţă. Umbra nucilor bătrâni de lângă şură se întindea din ce în ce, subţire, cuprinzând aproape toată ograda.

  Când sosi grupul de domni, jocul se opri brusc, în semn de respect. Toţi bătrânii se descoperiră, iar primarul cu bătrânii înconjurară pe Belciug şi pe Herdelea, vorbind de solemnitatea sfinţirii care a prilejuit atâta cinste satului întreg şi îndeosebi preotului. Ilie Onu, care, de când s-a însurat şi Nicolae Tătaru cu fata lui Ştefan Hotnog, a rămas capul flăcăilor, se apropie de Zăgreanu şi-l pofti să joace, oferindu-i pe cea mai frumuşică fată din Pripas, pe Maria lui Trifon Tătaru, pe care şi-o ochise dânsul s-o ia de nevastă cu câşlegi. Zăgreanu, nedezlipit de Ghighi, refuză zăpăcit. Atunci Ilie chemă pe domnişoara la joc, ceea ce pe doamna Herdelea o umplu de revoltă, iar pe Ghighi o făcu să zâmbească de ruşine. În sfârşit primarul, cu consimţământul preotului, porunci flăcăilor să continue jocul, să vadă şi domnii cât sunt de frumoase petrecerile prostimii.

  Toma Bulbuc izbuti curând să ia deoparte pe Herdelea, să se mai sfătuiască cu dânsul despre George. Nevasta lui Toma, mai uscată, cu ochii mici, veseli,