mai adânciţi în cap şi cu glasul mai plângător, veni lângă ei, îşi frânse mâinile şi se jură că numai farmecele rele au putut face pe băiatul lor să cadă în asemenea năpastă. Herdelea îl încurajă să aibă deplină încredere în Grofşoru, căci nu-i avocat ca el nicăieri.

  — Mi se pare că până să vie acasă George, nevastă-sa o să-l aştepte cu copilaşul în braţe. Zice că-i grea… O fi, că asta-i menirea femeii, rosti mai târziu Toma, înseninat puţin.

  Prin sat însă umbla zvonul că Florica ar fi rămas însărcinată cu Ion. Nimeni nu ştia de unde a ieşit vorba aceasta, dar mulţi o credeau. Unele babe mai lacome de bârfeli ispiteau pe Savista, care acum se mutase înapoi la Trifon Tătaru şi cerşea iar în Uliţa Mare, deoarece Florica o vedea ca sarea în ochi. Oloaga însă nu răspundea nimănui, era veşnic acră şi mânioasă, încât lumea spunea că trebuie să fi intrat în anul morţii.

  Tocmai când se isprăvi jocul, veni gălăgios Vasile Baciu care, după ce încercase zadarnic să conrupă pe Cosma Ciocănaş, se dusese la cârciumă să-şi potolească mai bine setea. Cum zări pe Belciug, se întunecă şi se îndreptă glonţ spre dânsul zicându-i:

  — Şi aşa, domnule părinte, vrei să-mi iei moşia cu tot dinadinsul?

  Preotul încercă să nu-l bage în seamă, ca să nu-şi strice dispoziţia. Vasile însă nu-l slăbi şi se îndârji tot mai rău. Atunci Belciug, supărat, îi zise tare, să audă întreg norodul:

  — Ai ajuns ruşinea satului, măi Vasile, şi tot nu te mai saturi de blestemăţii? Pământ mai mult îţi trebuie ca să poţi bea mai mult? N-ar fi păcat de Dumnezeu să încapă în mâinile tale moşia, s-o prăpădeşti prin cârciumi? Apoi pământul nu-i pentru beţivi şi leneşi, Vasile! Nu, nu! Pământul aşteaptă muncă şi trudă, nu lenevie! Ion, ginere-tău, fie iertat, da, merita moşia, că-i era dragă şi punea osul s-o muncească. Bine te-a cunoscut de n-a vrut în ruptul capului să o lase s-ajungă iar pe seama ta… Când vei vrea să munceşti omeneşte şi să te laşi de beţie, atunci să vii la mine să mai vorbim! Deocamdată şi cât aie prea mult… Aşa! Până atunci însă să piei din ochii mei, satană afurisită!

  Dojana preotului, mai ales fiind stăpânită, găsi aprobarea tuturor sătenilor. Chiar şi Vasile Baciu parcă se dezmetici, căci îndată începu să se închine, mormăind:

  — Apoi dacă-i aşa, am să fac jurământ în bisenca cea nouă şi n-am să mai iau în gură nici un strop de rachiu, câte zile-oi mai trăi…

  Belciug auzi făgăduinţa, mulţumit, dar totuşi nu vru să mai întindă vorba cu dânsul, ci se întoarse spre un grup de ţărani din Săscuţa, care veniseră la sfinţire dornici să poată muta cât mai degrabă biserica cea veche, să aibă şi ei bisericuţa lor ca toate satele creştine.

  Fiindcă se însera şi mai ales fiindcă Herdelea începuse să închine păhărele cu ţăranii, doamna Herdelea hotărî că, fără a mai trece pe la şcoală, unde continua petrecerea domnească, e vremea să plece direct acasă, în Armadia. Zadarnice fură stăruinţele preotului, care de-abia acuma voia să se aşeze serios la chef cu Herdelea, zadarnice rugăminţile lui Zăgreanu, care se jura că lipsa Ghighiţei răpeşte tot farmecul balului – doamna Herdelea rămase neînduplecată. Belciug atunci le oferi brişca lui cea bună, regretând însă mereu că doamna nu binevoieşte să mai zăbovească barem un ceas. Ca să-i arate că nu-i supărată, doamna Herdelea îl pofti să tragă totdeauna la dânşii, când va veni în Armadia, ceea ce preotul primi foarte bucuros.

  — Mare păcat însă că nu vom mai lucra de-acuma împreună, dragă Zaharie! Adăugă Belciug cu duioşie în glas.

  — Ce are a face, Ioane? N-ai colea pe prietenul Zăgreanu, care-i tot de-al nostru?

  — Aş! Zăgreanu! Noi doi anevoie o să ne înţelegem, mormăi Belciug, înnourându-se.

  — Lasă că-i băiat bun, zău e bun, zise Herdelea învăluind pe Zăgreanu într-un zâmbet de încredere.

  — Poate numai dac-ar avea norocul să-şi găsească o nevestică bună, româncă verde, uite-aşa ca domnişoara Ghighi, poate că atunci ar pricepe care i-e chemarea în mijlocul nostru! Rosti preotul mai grav.

  Ghighi era să leşine de ruşine. Zăgreanu însă fu cuprins de o îndrăzneală extraordinară, încât zise repede:

  — Dacă domnişoara m-ar vrea, eu… eu…

  — Mă rog, mă rog, asemenea lucruri serioase nu se pun la cale în uliţă! Îl întrerupse doamna Herdelea cu o blândeţe neobişnuită. Vino pe la noi, şi te primim cu dragă inimă…

  Totuşi Zăgreanu, spre a-şi potoli avântul, apucă mâna Ghighiţei şi o sărută prelung.

  Brişca porni la pas, căci Zăgreanu îi însoţea pe jos. În faţa casei lor din capul satului se opriră puţin. Zenobia, care şedea posomorâtă pe prispă, veni la trăsură, vorbi despre Ion, plânse cu sughiţuri şi în cele din urmă afurisi pe George şi tot neamul lui Toma.

  — Bietul Ion! Zise doamna Herdelea. Iute s-a mai prăpădit… Se vede c-aşa i-a fost scris!

  Zenobia se întoarse acasă, lăsând în urmă-i o dâră de jale. Pe urmă însă se uitară cu toţii la casa lor mereu goală, mereu încuiată, cu ograda năpădită de buruieni.

  — Casa vă aşteaptă s-o stăpâniţi, murmură Herdelea pri-vind încrezător în ochii urmaşului său.

  Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu faţa poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-şi uşor trupul în adierea înserării de toamnă.

  Zăgreanu rămase în mijlocul uliţei, urmărind cu priviri drăgăstoase trăsura ce se depărta în trapul cailor. Ghighi, şezând pe scăunelul din faţă, îl vedea şi-l găsea mai drăguţ ca orice alt bărbat din lume.

  La Râpile Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălţa ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era tot în drum, în faţa crucii, cu capul gol şi, cum stătea acolo aşa, parcă făcea un jurământ mare.

  Apoi şoseaua