Gloanțele începură să șuiere și să sară în apă în jurul lor tocmai când săriseră în barcă. Ofițerul le ordonă să tragă tare.

Nancy făcu stânga-mprejur spre pădure când marginea razei o ajunsese și se rugă să n-o urmărească. Nu o urmăriră, slavă cerului! Urmăreau barca. Din umbră, îl zări pe Antoine, întins pe spate, trăgând spre reflector.

Ce-a fost aia? Un lătrat? Dă, Doamne, să nu aibă câini! Se lăsă pe vine între tufele de salvie și se întoarse să vadă dacă cei de la Marină se descurcau. Erau încă în lumina razei și cel puțin o persoană din barcă era aplecată într-un mod nefiresc la pupă. Erau ca niște mielușei duși la tăiere.

– Hai odată, Antoine, murmură ea printre dinți, uitându-se la el, dar încă neîndrăznind să se miște. Oare se putea urca înapoi pe drum? Să ajungă în spatele patrulei și să spargă reflectorul cu revolverul?

Antoine respiră încet și apăsă pe trăgaci. Sticla se sfărâmă deasupra lor și lumina se stinse.

– Frumusețe mică, spuse ea cu voce tare. Plecăm odată de aici?

La fix, pentru că tocmai atunci auzi țipetele soldaților cum veneau buluc în jos spre ei. Era un drum greu dacă nu reușeau să găsească poteca întortocheată care șerpuia până la apă. Margini abrupte și spini. Spera ca toți să-și rupă gâturile.

Philippe o prinse de braț. La est, de-a lungul malului, se vedea o cărare, așa că toți trei începură să alerge, aplecați și cu capul în jos. Nancy își simțea bătăile alerte ale inimii. Era mai bine decât atunci când trebuia să flirteze ca să treacă de punctele de control. Picioarele ei păreau că-și găsesc singure calea pe poteca îngustă, fără a fi nevoie să mai gândească. Gloanțele care zburau în beznă pe lângă ea scoteau un zgomot ca un mieunat de pisoi. Gândul ăsta o făcu să chicotească.

Patrula, pentru că nu putea să fie decât o patrulă militară care-și încerca norocul – dacă ar fi fost o capcană, erau morți deja – încă își mai concentra focul pe barca ce se îndepărta, chiar dacă nu o mai puteau vedea, idioții. Bănuia că erau doar vreo doi care se împiedicau prin hățișul de iarbă, ienupăr și laur. Apoi raza unei lanterne trecu pe deasupra lor, de undeva de sus. Un strigăt și o împușcătură. Nancy îl auzi pe Antoine icnind și se întoarse către el în timp ce el se prăbușea pe cărarea subțire ca un ac. S-ar fi rostogolit în apă de pe stânca joasă dacă nu ar fi fost ținut de o încurcătură de bălării. Avea mâinile pe lângă el.

– Philippe, ajută-mă, sâsâi ea în întuneric și-i văzu umbra cum se întoarce în loc.

– Pe-aici! Ne scapă! îi spuse un soldat colegului său pe cărarea de deasupra.

Philippe ținti spre voce și spre lumină, după care apăsă pe trăgaci. Lanterna se stinse, oprită cu grijă pentru ca Philippe să nu-și poată găsi ținta, iar bărbatul își chemă din nou prietenii. Părea că tremură de fericire.

Antoine o împinse la o parte.

– Fugi, Nancy!

– Pe dracu’ fug!

Se aplecă să-i cuprindă umerii cu brațul în timp ce Philippe trase iar orbește în direcția din care se auzea vocea.

– Ajută-mă să-l ridic, spuse Nancy, dar Antoine fu mai rapid decât ea. Își scoase revolverul din haină, un revolver pe care îl plătise Henri, un revolver pe care Nancy însăși i-l dăduse lui Antoine, își băgă țeava în gură și trase.

Se întâmplă atât de repede că Nancy nici nu înțelese ce se petrecuse. Era împietrită, prea șocată ca să țipe. Philippe urlă și mai trase o dată în întuneric. Acum veneau mai multe lanterne de-a lungul potecii de deasupra lor. Atunci Philippe o apucă de braț, o ridică în picioare și o împinse în fața lui, trăgând încă două focuri de armă în întunericul din spatele lui. Ea se împiedică. Brusc, picioarele nu-i mai răspundeau. Ce făcuse Antoine? Arma aia nu trebuia folosită împotriva lui. I-o dăduse ca să împuște naziști, nu pe el, fraierul. Să vezi ce o să-l muștruluiască.

– Hai, Nancy, mișcă-te!

Continua să meargă, cu gândurile disparate și confuze. Ce ciudat e să fii aici la ora asta noaptea! Cum ajunsese aici? Cât de plăcut și extraordinar de englez fusese ofițerul acela. Oare n-ar trebui să-l aștepte și pe Antoine? Philippe o împingea înainte, până când gândurile ei începură să se lege și să capete sens. Începu să alerge, și tot alergă până când zgomotele hăituitorilor dispărură și singurele sunete pe care le mai auzea erau propria respirație sacadată și cântecul ca un zornăit al cicadelor.

Nu se opriră până când noaptea nu deveni densă și tăcută în jurul lor.

Capitolul 6

Nancy rămase în pat a doua zi, se dădu jos