de-abia seara ca să facă un duș și să se îmbrace când trebuia să ajungă Henri acasă. Dacă menajera lui Nancy, Claudette, observase cumva sângele de pe haine, nu spusese nimic. Nancy deschise servanta de pe hol în drum spre sufragerie ca să-l întâmpine pe Henri și își văzu paltonul din păr de cămilă atârnat cu grijă pe umeraș. Era perfect curat, dar avea pe o parte o zonă pe care cu siguranță se întinsese sângele lui Antoine, o pată umedă și mirosind a oțet.

Henri vorbi cu ea ca de obicei: despre cum merseseră treburile în ziua aceea, despre muncitori, iar apoi stătură aplecați peste radio ca să asculte buletinul de seară de la BBC, despre cum mergea războiul. Hitler pierduse o armată la Stalingrad, iar Aliații câștigau în nordul Africii. Nancy îi povesti ce se petrecuse în noaptea de dinainte de-abia când se așezară să mănânce.

– Am fi putut să-l salvăm, încheie ea cu privirea fixă în farfurie.

Henri îi umplu paharul.

– Mănâncă ceva, iubito.

Obișnuiau să mănânce în sufragerie când erau acasă și, indiferent ce mâncau, foloseau cele mai bune porțelanuri. De când sosise Böhm și Cartierul Vechi fusese distrus, cinau singuri din ce în ce mai des. Prietenii care nu erau membri ai Rezistenței puneau prea multe întrebări, iar prietenii din rețea păstrau distanța unii față de alții pe cât posibil.

Claudette reușise să gătească un soi de parmentier cu carne tocată de care Nancy făcuse rost de pe piața neagră. Era păcat de mâncare, se gândi Nancy, uitându-se în farfurie. Apoi îl vedea iar pe Antoine punându-și țeava pistolului în gură imediat ce băga furculița cu cartofi și carne tocată în gură. Dacă nu s-ar fi uitat Henri la ea, ar fi scuipat totul înapoi în farfurie. Reuși să înghită.

– Dacă nu îl vedeau pe Gregory, omul ăla pe care îl prinsese Gestapoul... Am avut ghinion, asta e, spuse ea.

Henri ridică paharul cu vin. Moș Martin, dragul de el, se chinuia să nu se holbeze la ea de parcă voia să se asigure că nu înnebunise, dar tot se simțea de parcă se afla sub lupă.

– O să mă asigur că familia lui are de toate, știi asta, spuse el.

– Mulțumesc, Henri. Nancy puse furculița jos și își duse mâna la ochi. Am fi putut să-l salvăm.

Henri o luă de mână.

– Draga mea Nancy, nu ar fi mai bine să-l ascultăm pe Philippe? Să avem mai multă grijă?

Ea își trase mâna.

– Nu, ți-am spus! A fost ghinion! Nu ne-a trădat nimeni, nu era o capcană germană! Am reușit să-i scoatem pe oamenii ăia și pe urmă un neamț cu ochi de vultur ne-a zărit barca în lumina lunii probabil. Se uita drept la el. Ei sunt aici, Henri. Au distrus Cartierul Vechi. Au trimis oameni în mizeriile alea de lagăre de muncă. Adună toți evreii! S-a dus orice iluzie că Franța ar mai fi independentă. Suntem prinși sub bocanc. Nu poți să-mi ceri să mă opresc din luptă. Tu nu te poți opri din luptă. Începu să-și atace din nou mâncarea. Trebuie să privim situația în față. Trebuie să ne luptăm. Nu o să stau deoparte să-i las pe alții să se lupte în locul meu.

Henri își puse cotul pe masă și își sprijini obrazul în palmă. Mereu se bărbierea și înainte de cină, nu doar dimineața, chiar și acum când era un chin să faci rost de un săpun decent. Cum de se căsătorise ea cu un bărbat atât de corect în obiceiurile sale? Noroc. Un noroc pe care nu îl merita.

– Dar nemții nu mai au cum să câștige! De ce nu se cară dracului odată?

Henri începu să râdă la replica asta, iar ea îi aruncă un zâmbet chinuit.

După care el căzu pe gânduri.

– O fiară sălbatică e mai periculoasă când e rănită, răspunse el.

Ea puse cuțitul și furculița la un loc și îl luă de mână.

– Suntem amândoi acasă în seara asta?

El dădu din cap, îi duse palma la buze și i-o sărută. Ce ciudat era să simți fiorii iubirii pentru un om lângă care te trezeai în fiecare dimineață, lângă care te întindeai în fiecare noapte.

– Inventează-mi un cocktail, spuse ea. Intenționez să-ți câștig toată averea la cărți după ce beau.

– Poți să încerci, doamna mea. Poți să încerci.

Nancy încheie seara într-o uitare fericită, mai îndatorată față de el decât fusese vreodată.

Capitolul 7

Biroul maiorului Böhm era tapetat cu cărți. Când cuferele ajunseseră pe Rue Paradis, cu trei zile înaintea maiorului, caporalul care le deschisese crezuse inițial că era o greșeală. Era adevărat că cei cu grade înalte în Gestapo erau de obicei oameni citiți – educați la nivel universitar, mulți avocați –, dar nu aveau atât de multe cărți. Era