gata să raporteze că livrarea fusese eronată când găsi, lipit de al treilea cufăr, un set de instrucțiuni dactilografiate despre felul în care trebuiau organizate cărțile în biblioteca din biroul maiorului. Instrucțiunile erau foarte precise. Ăsta mai aducea a om al Gestapoului. Caporalul urmă instrucțiunile întocmai și cu foarte mare grijă.

Böhm avea și alte motive să fie mulțumit când se așeză la birou în dimineața aceea și petrecu o oră sau două cu aranjatul vrafurilor de hârtii, a mandatelor de arest și a cererilor de informații de pe birou. Din Rusia veneau vești mai bune. Se cucereau teritorii în Harkov și se luase decizia să fie lichidat ghetoul evreiesc din Cracovia. Era o muncă necesară, dar dură și neelegantă. Simți cum mintea i se înăsprise pe când își efectuase serviciul în Polonia. Se dovedise că unii dintre oamenii mai mici în grad nu aveau tăria de caracter necesară și nu reușeau să rezolve treburile zilnice decât dacă erau beți sau năuciți de „vitaminele“ pe care ofițerii le împărțeau ca bomboane. Böhm ascultase cu interes zvonurile despre metode mai eficiente de a scăpa de popoarele indezirabile și era convins că aceste metode vor face mai puțin dificil procesul de epurare a Reichului.

Slavii, la fel ca și evreii, nu mai puteau fi mântuiți. Singura soluție umană era să-i stârpească de pe fața pământului cât mai rapid și cât mai eficient cu putință. Europa de Est era un loc în care trebuia să lucrezi cu ciocanul; în Franța, munca era mai potrivită pentru un bisturiu, iar Böhm asta era. O lamă fină, foarte precisă, foarte bine antrenată.

Își ridică privirea când căpitanul Heller bătu la ușă și intră.

– Da?

– Voiam să vă arăt asta.

Heller puse pe biroul lui Böhm o foaie de hârtie ieftină, iar el se uită la ea. Totul era scris cu majuscule, o încercare stângace de a masca identitatea celui care o scrisese și spunea: „HENRI FIOCCA ÎȘI CHELTUIEȘTE PROFITUL PE ARME, NU PE MUNCITORII LUI. TOATĂ LUMEA ȘTIE“.

Böhm nu atinse foaia.

– Cine a scris asta?

– Un om pe nume Pierre Gaston, domnule. Dat afară din fabrica lui Fiocca acum o lună pentru că venea beat.

Böhm oftă. Era trist cât de mulți cetățeni francezi încercau să se folosească de Gestapo ca să se răzbune pentru nimicuri. Dar ultimele cuvinte, „Toată lumea știe“, puteau să însemne ceva.

– L-ai interogat pe monsieur Gaston?

Heller dădu din cap. Obrazul îi zvâcni, semn că procesul fusese neplăcut, nu pentru că violența i s-ar fi părut de prost gust, ci pentru că îl disprețuia pe cel împotriva căruia o folosise.

– Un bețiv și un netot, dar nu și-a schimbat povestea, spuse Heller. Mi-a spus că se aud multe discuții inflamatoare în fabrică. Și-a auzit de multe ori colegii lăudându-se în șoaptă că șeful lor lucrează cu cei din Rezistență.

Böhm îl studie pe Heller. Era clar că voia să mai adauge ceva, ceva de care era foarte mulțumit.

– Și? Hai, spune!

– După cum ați sugerat că ar fi bine de făcut în aceste circumstanțe, am verificat în listele noastre numele suspecte pe care mi le-a dat Gaston și am găsit o persoană cu condamnări legate de piața neagră. L-am luat foarte discret și a fost dornic să coopereze după ce i-am explicat care erau alternativele. Cu siguranță Fiocca finanțează Rezistența în acea zonă, iar Michael, sursa mea, mi-a dat câteva nume din rețeaua extinsă. Oamenii sunt sub urmărire. Michael susține că fac parte din grupul Șoarecelui Alb. A mai spus și că Fiocca a finanțat personal operațiunea de evadare a douăzeci de prizonieri de pe plaja de est a Marsiliei săptămâna trecută.

Böhm era impresionat. Cu un pic de pregătire, Heller putea să ajungă departe. Era un exemplu perfect de om pe umerii căruia se va clădi Reichul Milenar.

– Ai transcrierea interogatoriului cu Michael?

Heller puse cu grijă un dosar plic peste scrisoarea anonimă, cum așază o pisică un șoarece la picioarele stăpânei sale. De data aceasta, Böhm luă dosarul și începu să citească, dând din când în când din cap.

– Nu știe nimeni că vorbim cu acest Michael?

– Nu, domnule, spuse Heller. Doar dacă nu a zis el.

– Foarte bună treabă, Heller.

Căpitanul radia.

– Ce ordonați?

Böhm puse la loc dosarul și zâmbi spre Heller ca un profesor blajin.

– Tu ce ai face, căpitane?

Heller clipi rapid din spatele ochelarilor micuți.

– Păi, nu aș vrea să ne dăm de gol arestând imediat oamenii pe care îi urmărim, dar am putea să-l aducem pe Fiocca să-i punem niște întrebări, să dăm de înțeles că bețivul ne-a dat informații și să vedem ce putem să stoarcem de la el.

– Foarte bine. Cred că