trebuie să ies să-mi întind puțin picioarele, Heller. Adu-mi mașina și mergem să-l luăm pe monsieur Fiocca împreună. O! Rapoartele legate de acea evadare să fie la mine pe birou când ne întoarcem. Aș vrea să mă mai uit o dată peste ele.

Böhm întinse mâna și Heller îi înmână un formular de autorizare a arestului lui Fiocca și de confiscare a arhivelor lui. Îl semnă cu o înfloritură.

Capitolul 8

Henri lucra în liniște de la șapte dimineața. Își făcuse un obicei de când preluase afacerea familiei cu vreo zece ani în urmă să-și petreacă fiecare dimineață de vineri parcurgând teancurile de hârtii care se sedimentau pe biroul lui în timpul săptămânii. Transcria o bună parte din ele în notițe pentru secretara lui, mademoiselle Boyer: copii care trebuiau arhivate, întrebări pentru avocați și contabili, toate înainte ca oamenii lui să înceapă să umple atelierele din spatele birourilor, iar liniștea acelor prime ore să fie înlocuită încet de țârâit de telefoane, sunete de pași și zăngănit de cărucioare pe coridoare. Agitația aceea îi plăcea. Era dovada faptului că lucrurile mergeau cum trebuie.

O mare parte din afacerea lui presupunea să călătorească în sus și-n jos pe coastă, să întâlnească oameni de afaceri în hoteluri, fabrici, birouri de avocatură, de aceea avea foarte mare nevoie de o dimineață liniștită în fiecare săptămână, în care fiecare chichiță putea fi gândită și pusă la punct, astfel încât roțile industriei să se învârtă în continuare fără întrerupere. Nu vedea de ce ar fi schimbat ceva pe timp de război, deși era adevărat că soția lui nu putea lua prânzul împreună cu el, la ora la care el se elibera de sarcinile de dimineață. Înainte de căderea Franței lucrurile stătuseră cu totul altfel.

Era, așadar, destul de neobișnuit să-și audă secretara că bate la ușă, cât timp cafeaua era caldă încă, iar documentele neterminate. O chemă înăuntru.

– Monsieur Fiocca, spuse ea.

Corpul ei subțire, care de obicei stătea drept ca un paratrăsnet, părea că tremură. Ținea clanța ușii de parcă își căuta ceva de care să se sprijine.

El își dădu jos ochelarii de citit și îi zâmbi, încercând să o liniștească.

– Ce s-a întâmplat, mademoiselle Boyer?

– Sunt niște... oameni aici.

El se ridică imediat și se duse la fereastră respirând sacadat. Trei mașini negre erau parcate lângă clădire. Unul dintre șoferi se dăduse jos, dar nu ca să se relaxeze sau să fumeze o țigară ca un soldat obișnuit. Stătea cu mâinile strânse ușor la spate, uitându-se drept înainte. Gestapo.

Mademoiselle Boyer se sprijinea în continuare de ușă.

– Monsieur Callan tocmai a venit și m-a anunțat. Deja interoghează oamenii din ateliere și se uită prin documentele din camera cu contracte. Ce facem?

Henri își luă ochii de la mașini și se uită peste portul Joliette, peste vapoare și docuri, peste albastrul cețos al Mediteranei din depărtare.

– Întoarce-te la muncă, domnișoară, îi spuse. Sunt sigur că o să ajungă și la noi.

Se reașeză la birou, iar tânăra se retrase, închizând ușa. După ce termină de citit contractul pe care îl examina și semnă ambele copii, își privi semnătura. Nimeni nu ar fi putut bănui că îi tremurau mâinile. Puse ambele copii în teancul de hârtii pentru domnișoara Boyer. Apoi se apucă să citească cererea de schimbare a unei comenzi primite de la unul dintre furnizorii lui, schimbare impusă „din păcate, de lipsurile din această perioadă“. Simți schimbările de ritm din clădire. Un telefon suna fără să răspundă nimeni le el, pașii de afară erau mai grăbiți. Bufniturile și sâsâiturile îndepărtate care pluteau spre el dinspre ateliere se opriseră. Aștepta, încercând să citească, fără însă să vadă nimic. Ușa se deschise iar și un german înalt, îmbrăcat cu tunica gri-verzuie și însemnele de pe guler ale unui maior SS, intră în cameră, urmat în mod respectuos de un căpitan. În spatele lor, Henri o văzu pe domnișoara Boyer. Gura ei era deschisă într-un mic „o...“ de groază.

Henri se ridică din nou în picioare.

– Mulțumesc, domnișoară Boyer, spuse el răspicat, ca și când musafirii ar fi fost prezentați așa cum se cuvine.

Maiorul se uită peste umăr de parcă vedea femeia pentru prima dată, după care se uită din nou la Henri zâmbind.

– Mă numesc Böhm, monsieur Fiocca, spuse el într-o franceză excelentă, dar nu dădu mâna cu el. El este căpitanul Heller. Ne cerem scuze că am dat buzna neanunțați.

– Nu face nimic, răspunse Henri aplecându-se ușor. Vă rog, luați loc, domnilor. Cu ce vă pot fi de folos?

Böhm ignoră invitația lui de a lua un loc și se duse încet spre fereastră, admirând priveliștea pe care o admirase și Henri mai devreme.

– Nu e nevoie, monsieur Fiocca. În locul dumneavoastră nu m-aș obosi să mă așez. Vrem să vă punem niște întrebări. Luați-vă