Henri se îndreptă de spate.

– Întrebați ce doriți. Puteți să vorbiți cu secretara mea, cu contabilul meu, dar mi-e teamă că sunt prea ocupat ca să-mi irosesc o după-amiază cu dumneavoastră.

Böhm continua să studieze priveliștea.

– Vom discuta, desigur, cu amândoi. Dar, din păcate, insist că trebuie să veniți cu noi acum, domnule Fiocca.

Atât de repede? Părea atât de ciudat și de brusc ceea ce se întâmpla, chiar dacă se așteptase la asta de luni întregi. Mai conta pentru cineva reputația lui sau a familiei sale? Henri nu se mișcă.

– De ce ați venit până aici dacă aveți de gând să mă interogați la sediul vostru? Din câte știu, când vrea să discute cu cineva, Gestapoul trimite niște grupuri anonime de bătăuși cu țintă precisă. De obicei noaptea.

O inutilă încercare de sfidare. Henri respira încet. O să folosească legea, o să-și folosească banii și influența și, dacă se ajungea până acolo, o să-și folosească trupul ca să-și apere oamenii și ca s-o apere pe Nancy de oamenii ăștia. Maiorul Böhm nu păru deranjat de întrebare. Se întoarse, în sfârșit, de la fereastră și se apropie de birou, aruncând o privire peste hârtii, înainte să dea din cap politicos.

– La fel ca și dumneavoastră, domnule Fiocca, și eu stau mult la birou. Voiam să mă mai dezmorțesc.

Încerca să citească una dintre scrisorile pe care le scrisese Henri în acea dimineață.

– Ați studiat psihologia, monsieur Fiocca? Eu da. La Cambridge, înainte de război. M-am gândit de multe ori că ceea ce am învățat acolo, să înțelegem oamenii, comportamentul lor și ceea ce îi motivează, ar fi fost foarte util într-un mediu de afaceri. Presupun că și dumneavoastră ați învățat lucrurile astea din moment ce vă bucurați de un asemenea succes în aceste vremuri de restriște. Cred că o să avem multe de vorbit.

Ochii lor se întâlniră, iar Henri simți ceva rece în sânge. Înțelese în acel moment că nici legea, nici banii, nici influența nu-l vor putea apăra.

Capitolul 9

Nancy urca cu pași mari treptele superbei vile de pe Rue Paradis, lovind cu tocurile treptele de marmură. Își făcea curaj, lăsându-se pradă furiei și chiar alimentând-o. Învățase un lucru de când începuse să lucreze pentru Rezistență, și anume că până și ofițerii Gestapo se gândeau de două ori înainte să se pună cu o nevastă franțuzoaică furioasă.

Ce știau ei? Ce știau? Poate auziseră zvonuri despre cum dispăreau banii din conturile lui Henri și, având în vedere că Rezistența avea resurse financiare, au pus lucrurile cap la cap. Mademoiselle Boyer care o sunase să-i spună despre arest, auzise că un bețiv care fusese dat afară cu câteva săptămâni înainte răspândea zvonuri și jura că o să se răzbune. Domnișoara Boyer o asigurase că registrele de contabilitate ale companiei „sunt corecte“, cu o mândrie agitată, dar cu un ușor tremur în glas. Dacă Henri Fiocca, unul dintre cei mai respectați și respectabili oameni de afaceri din oraș, era reținut doar pe baza vorbelor unui bețiv răzbunător, avea șanse să-i facă pe nemernicii ăștia să se simtă atât de prost încât să-l elibereze. Dar dacă știau mai multe? În cel mai rău caz – li se spusese că Nancy este Șoarecele Alb și îl foloseau pe Henri ca pe o bucățică de cașcaval. În regulă. O să se predea, ambalată în hârtie de cadou, dacă era nevoie. Numai să-l scape. Până nu era sigură însă, o s-o facă pe aristocrata indignată.

Dădu ușile în lături și o luă cu pași întinși pe podeaua de marmură, fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta. Parcă se vedeau siluete de bărbați și de femei așteptând pe băncile de pe marginea încăperii. Toți erau morți de frică sau de îngrijorare. Lângă ușă erau doi nemți în uniformă. O franțuzoaică bogată, arogantă și nevinovată, soția unui om puternic, i-ar fi ignorat, așa că asta făcu și Nancy. Când ajunse la ghișeu, care arăta ca recepția unui hotel, era convinsă că asta era.

Se uită de sus la funcționarul blond și spilcuit care rânjea la un bătrân agitat, un tip pătrățos, de vreo șaizeci de ani, îmbrăcat într-o salopetă de muncitor. Acesta din urmă ținea în mâinile masive fotografia unui tânăr. Grija pe care o avea față de imaginea aceea aproape că o paraliză. Oare băiatul dispăruse? Fusese deportat să muncească în Germania, era în închisoare sau luat ostatic? Bietul puști fusese probabil prins cu un pliant antifascist în buzunar, după care dispăruse.

Gata, Nancy. Unei aristocrate indignate nu-i pasă de băiatul unui muncitor. Trebuia să se concentreze.

Își trânti poșetuța extrem de scumpă pe tejghea, iar muncitorul se dădu umil la o parte.

– Cum îndrăzniți să-mi arestați soțul? spuse ea cu cea mai bubuitoare voce de care era capabilă. Ați înnebunit de tot? Doamne Dumnezeule, este bun prieten cu primarul! Cer să-l eliberați în secunda asta și vreau să vă cereți scuze, în scris, imediat!

Funcționarul îi aruncă o privire scurtă, după care își întoarse privirea spre formularul pe care îl completa.