Cărți «Eliberare carti online pdf 📖». Rezumatul cărții:
Funcționarul de la ușă venise umil după Nancy prin foaier, încercând să-i dea un bon de ordine. Îi zâmbi servil. Nancy se uită la el de parcă omul i-ar fi oferit batista lui folosită.
– Nici gând! Aveți idee cine sunt eu?
Se aplecă peste ghișeu, cu palmele lipite de lemnul de trandafir lustruit.
– Luați un bon și voi afla imediat, răspunse funcționarul imperturbabil, continuând să scrie.
Nancy se întinse spre el, îi înșfăcă stiloul din mână și îl aruncă peste umăr. Stiloul alunecă și se învârti pe podea.
– Uită-te la mine când vorbesc cu tine, băiete! Așa făcu. Sunt doamna Henri Fiocca și vreau să-mi văd soțul imediat. Să nu – să nu cumva să mă faci să-ți zic a treia oară.
Adevărul era că bărbatul era clar mai în vârstă decât ea, dar nu asta era problema.
– E imposibil, soțul dumneavoastră este interogat...
– Interogat? Cum îndrăzniți să-l interogați? țipă Nancy.
– Madame!
– Henri! strigă ea cât putu de tare.
Ferestrele vibrară. Funcționarul se uită peste umărul ei, iar ea auzi sunetul bocancilor lustruiți ai gardienilor cum se apropie. Oare exagerase? Asta era, ori la bal, ori la spital. Dacă o luau pe sus și o aruncau pe scări, putea să facă paradă prin oraș cu dresurile rupte și onoarea ofensată, în fața fiecărui funcționar din oraș. Ar fi fost un coșmar pentru Gestapo și asta i-ar fi obligat să-l elibereze pe Henri și să-l trimită acasă. Perfect. Trase aer în piept și se pregăti să se dea în spectacol.
O ușă din dreapta ghișeului se deschise și un ofițer ieși în foaier, mergând încet. Nancy nu reușise niciodată să înțeleagă gradele acelea, dar era clar că era cineva important. Pașii care se apropiau în spatele ei se opriră brusc și tipul spilcuit din spatele ghișeului țâșni în picioare. Ofițerul le făcu semn gardienilor să plece și apoi făcu un semn din cap funcționarului care se așeză la loc și luă un alt stilou din sertarul din fața lui.
– Nu e nevoie de istericale, madame Fiocca, spuse ofițerul, în franceză. Sunt maiorul Böhm, la dispoziția dumneavoastră.
Nancy clipi. Bărbatul avea vreo patruzeci de ani și era suplu. Dacă n-ar fi purtat uniforma aia dezgustătoare, ar fi fost arătos. O dezarmase, jigodia.
– Soțul meu? spuse Nancy, uitându-se arogant la el.
El făcu o reverență.
– Vă duc la el de-ndată. Veniți cu mine.
Se întoarse în biroul din care ieșise și lăsă ușa deschisă pentru ea. Nancy își luă poșeta, își îndreptă umerii și îl urmă. Își pierduse publicul acum. La naiba! Böhm o conduse pe un hol, departe de foaier. Mergea cu pași întinși. Fusta lui Nancy era strâmtă, după cum era moda și-n plus era și pe tocuri, astfel încât putea face doar pași mărunți. Era nevoită să meargă la trap pe lângă el, ca un cățeluș de jucărie. Era timpul să preia inițiativa.
– Domnule maior Böhm, este absolut scandalos, cum îndrăzniți să-l ridicați pe Henri ca pe un criminal oarecare? Nici nu vreau să-mi imaginez ce o să spună primarul.
Böhm nu îi răspunse, ci se opri în fața unei uși oarecare, o deschise și o invită înăuntru.
Nancy intră. Era o cameră micuță, curată și ordonată. Probabil fusese biroul unui membru superior al personalului administrației înainte ca naziștii să ocupe clădirea. Fereastra avea obloanele trase, dar lumina după-amiezii tot se strecura înăuntru. Pereții erau vopsiți într-un verde pal și decorat cu tablouri alb-negru reprezentând faleza. Mobila veche fusese însă scoasă și în centrul cămăruței se afla o masă de lemn nefinisată și două scaune pliante amărâte. Pe unul dintre ele, cu spatele la geam, stătea Henri.
Își ridică capul și zâmbi spre ea blând și trist. Pentru prima dată de când îl cunoscuse Nancy, arăta bătrân. Inima i strânse de parcă cineva storsese tot sângele din ea. Era conștientă de prezența maiorului Böhm în spatele ei. Joacă-ți rolul, Nancy.
– Henri, ce-i cu toate prostiile astea? Mademoiselle Boyer m-a sunat de la fabrică, părea că mai avea puțin și își dădea sufletul. Mi-a spus că monștrii ăștia te-au luat cu forța din biroul tău. Este de-a dreptul scandalos!
El își ridică mâna, cu palma spre ea și dădu din cap.
– Draga mea, nu te impacienta. Avocații mei sunt pe drum și știi că sunt cei mai buni. Toți prieteni foarte buni ai guvernului Vichy.
– De ce ești acuzat?
Așa era mai bine. Începea să-și intre în rol.