Se uita fix la ea, o sorbea din priviri, deși vorbele lui erau firești și banale. Asta o speria.

Se întoarse spre Böhm, care intrase în cameră și închisese ușa în spatele lui.

– Care sunt acuzațiile împotriva soțului meu, domnule maior?

Böhm o făcu să aștepte câteva momente, dând din cap de parcă ea ar fi continuat să vorbească, iar când răspunse, vocea lui sună calm și rezonabil.

– Unul dintre angajații soțului dumneavoastră ne-a alertat în privința unei conspirații la firma de transport Fiocca. Se pare că o sumă mare de bani a dispărut.

Nancy își ridică bărbia.

– Sunt convinsă ca Henri nu are nici un amestec în chestiunea asta.

Expresia lui Böhm deveni interesată. O întrebă politicos:

– Să-nțeleg că sunteți familiarizată cu finanțele dumnealui?

– Nu-mi place tonul dumneavoastră, spuse Nancy, încercând s-o invoce pe sora înțepată a lui Henri, recunoscătoare, pentru prima dată, că exista femeia aceea.

– Avem motive să bănuim că banii au fost trimiși Rezistenței.

– E total absurd, spuse Nancy dând capul pe spate.

Böhm o studia cu capul într-o parte, de parcă îl amuza faptul că fusese întrerupt.

– Singurul lucru pe care îl știe soția mea despre banii mei e cum să-i cheltuiască, spuse Henri oftând.

Nancy se întoarse și se uită din nou în ochii soțului ei.

– Du-te acasă, draga mea, continuă el. Lasă-ne pe mine și pe domnul maior să rezolvăm chestiunea asta ca între bărbați.

Dacă așa decisese el să joace, trebuia să meargă pe mâna lui. El nu voia ca ea să fie muierea furioasă, ci nevasta frivolă de societate, prea prostuță, frumușică și cheltuitoare, care nu știa nimic despre afacerile soțului ei. Reuși să facă o mutriță ușor bosumflată.

– Tu știi cel mai bine, Henri.

Maiorul Böhm își drese glasul.

– Și încă ceva, madame Fiocca. Vă rog, nu părăsiți Marsilia. S-ar putea să am niște întrebări și pentru dumneavoastră.

Deschise din nou ușa, pregătit s-o conducă afară. Nu. Era prea repede. Nu putea să-l lase pe Henri acolo.

– Aveți impresia că sunt genul de femeie care pleacă în vacanță în timp ce soțul ei este hărțuit de Gestapo? Henri, nu plec nicăieri fără tine.

Asta îi dădu ocazia să se mai uite o dată la el. Stânca ei. Refugiul ei. Soțul ei. Henri al ei. El îi zâmbi cald și încurajator.

– Firește că nu, draga mea.

Bine. Știa ce face. Își făcuse griji degeaba. Henri avea zeci de avocați și tone de bani ca să mituiască pe oricine, de aici până la cei mai mari în Gestapo. Se îndreptă spre ușă.

– Nancy?

Se întoarse. Dragul de el. O să-i gătească cina în seara asta de una singură, indiferent dacă îi convenea sau nu. Și mai avea ceva vin bun în beci.

– Spune-i mamei să nu-și facă griji.

Nu. Nu asta. Asta stabiliseră că o să fie semnul dacă... Nu era bine. Era foarte, foarte rău. O cuprinse panica. Nu se mai putu mișca. Se gândi să țipe, să recunoască totul, să-i scuipe-n față pe nenorociții ăștia... O, dar știa că Henri ar fi fost distrus dacă ar fi văzut-o luată pe sus de gorilele astea. După câte pătimise din cauza ei, nu putea să-i facă una ca asta. Era alegerea lui. Dar nu, nu, nu! Asta nu se putea întâmpla și nici nu se întâmpla. Vocea-i sună răgușit.

– O să-i spun c-o iubești.

Se uitară unul la celălalt timp de o bătaie, două, trei a inimii ei, încercară să-și spună tot ce putea fi spus, să împartă și să sărbătorească o viață întreagă, să-și facă promisiuni și să se țină de ele. Unu, doi, trei.

– Madame Fiocca?

Böhm aștepta. Trecu pe lângă el și ieși în hol. El o urmă, închizând ușa în spatele lui. Dacă îi spusese ceva în timp ce o conducea spre foaier, ea nu auzi.

Capitolul 10

Menajera o aștepta când descuie ușa grandioasă de la intrare. Stătea în mijlocul holului, cu valijoara de carton lângă ea, deja îmbrăcată în cel mai bun palton al ei.

– Madame Fiocca, eu...

Nancy își scoase tacticos mănușile. Nu se putea uita la fată.

– Desigur că vrei să pleci, Claudette. O să te duci la mama ta în Saint-Julien?