lang="ro-RO" xml:lang="ro-RO">Nancy scoase din poșetă o altă cheie și deschise unul din sertarele micului birou din hol. Henri ținea acolo un portofel de piele netedă, plin cu bancnote. Luă câteva mii de franci și i le întinse fetei.

Claudette se holbă la bani, scuturând din cap.

– Nu pot, madame. Nu dacă asta înseamnă să vă abandonez.

– Ba poți foarte bine, i-o tăie Nancy. Ia-i!

Claudette apucă timid banii dintre degetele lui Nancy și murmură un mulțumesc, îndesând bancnotele în buzunarul de la palton.

– Ieși prin curtea din spate, Claudette. Și ține capul aplecat.

– Mult succes, madame. Mi-a făcut foarte mare plăcere să lucrez pentru dumneavoastră.

Nancy reuși în sfârșit să se uite la ea. Oricine l-ar fi putut trăda pe Henri, dar nu fata asta. Simțea că ar trebui să-i dea niște sfaturi, să-i spună ceva frumos și deștept de care Claudette să-și amintească toată viața, niște învățăminte care s-o facă să fie o persoană mai bună și pe care să le transmită copiilor și nepoților ei. Ceva care s-o inspire. Nu îi veni nimic în minte. Avea nevoie să bea ceva. Oricum, pe ea n-o sfătuise nimeni ce și cum înainte să fugă de acasă. Era vina lor.

– Mă bucur. Acum, fugi, draga mea.

Claudette își ridică valiza.

– Prietenul dumneavoastră, Philippe, este în bucătărie, madame Fiocca.

– Mulțumesc.

Claudette o porni spre spatele casei, lăsând-o pe Nancy în hol, încă îmbrăcată cu paltonul din păr de cămilă și cu poșeta de lac atârnată de braț. Pe masă erau flori proaspete, balustrada de lemn strălucea, tablourile în ulei cu imagini din Marsilia și vapoare pe mare atârnau ordonat. Nu le mai observase până acum. Tablourile erau pasiunea lui Henri. Porni grăbită spre sufragerie, se duse direct la servantă, luă decantorul și își turnă un pahar mare de brandy. Îl dădu pe gât, după care luă decantorul și încă un pahar și se duse la bucătărie.

Philippe se ridică în picioare când intră. Așeză paharele și decantorul pe masa curată de lemn, turnă de băut, se așeză, își scutură haina de pe umeri și își puse picioarele unul peste altul. Își bău paharul. Philippe era tot în picioare.

– Stai, dracului, jos, spuse ea, întinzându-se după decantor.

El tresări.

– Ce? N-ai mai văzut o femeie bând?

Philippe se așeză ușor, dar scârțâitul scaunului pe gresie se auzi ca un țipăt.

– Îmi pare foarte rău, Nancy.

Ea începu să tremure. Era oare de furie sau de vină? Habar n-avea ce simțea, dar indiferent ce era, îi făcea mușchii să tremure și dinții să-i clănțăne pe pahar.

– E vina mea. El mereu mi-a spus să am grijă, dar eu nu m-am oprit, am cerut și mai mulți bani.

Tremura de vină, deci. Philippe își ținea paharul cu grijă și dădu din cap.

– Henri a luat propriile decizii. Nu-l absolvi de asta, Nancy.

– Dar...

– Acum este momentul să le iei și tu pe ale tale, spuse el.

Știa la ce se referă și nu voia să audă. Taci din gură! Taci! Din gură! Mâna-i tremura atât de tare că de-abia putea să ducă paharul la buze.

– Trebuie să te scoatem de aici. Urgent.

– Nu-l pot lăsa cu ei.

Trânti paharul pe masă, făcând tacâmurile să zornăie în sertar.

– O să-mi dau foc pe treptele lor. O să le bag o grenadă în cur. O să intru și o să-l împușc pe funcționar. Henri nu mă poate obliga să plec!

Philippe puse paharul pe masă cu un clinchet ca de glonț încărcat pe țeavă.

– Știu că nu ți-e frică de moarte, Nancy. Dar trebuie să pleci. Dacă nu pentru tine, măcar pentru el. Îl vor forța să se uite la tine cum suferi și o să suferi. Te vor prinde și vă vor tortura pe amândoi până veți da de gol toată rețeaua. Știu că nu le va spune nimic cât timp va fi în stare, dar știu și că le-ar spune orice ca să te salveze pe tine. Deci, pentru binele tuturor, dispari.

Ea închise ochii de parcă s-ar fi putut ascunde de adevăr.

– Are avocați. Avocați scumpi. Poate ei o să-l scape...

Philippe lăsă privirea în jos și răspunse încet.

– Când o s-o facă, o să-l scoatem din Franța. O să-l trimitem după tine. Dar tu trebuie să pleci acum.

Ea clipi ca să-și oprească