– Juri?

– Jur că o să fac tot ce-mi stă-n putere, Nancy. E suficient? răspunse el.

În sfârșit ea dădu din cap. Nu-i putea promite mai mult, știa asta.

– Ăsta a fost primul meu cămin adevărat.

El își termină băutura.

– Să fii gata când se lasă întunericul, Nancy. Au pus doi oameni să te supravegheze, în fața și în spatele casei, dar o să-i distragem. Ieși prin față. Ia ultimul autobuz spre Toulouse. Știi adresa casei de acolo?

Ea doar dădu din cap, temându-se că, dacă ar mai fi fost ceva de spus, nu și-ar mai fi putut opri lacrimile.

Capitolul 11

Lui Böhm i-ar fi plăcut de Fiocca dacă s-ar fi cunoscut pe timp de pace. Era evident un om sofisticat și rafinat, un om cu care ai fi putut discuta idei moderne. Ăsta era un lucru rar, din experiența lui Böhm. Se ținuse tare în primele etape ale interogatoriului, răspunzând la toate întrebările de bază calm și încet, fără să ofere informații în plus și fără să se fâstâcească atunci când era întrebat de date precise. Spunea doar că nu-și aduce aminte, dar că ar fi bucuros să le explice orice nelămurire când o să aibă în față arhivele necesare.

Era chiar păcat că toată inteligența aceea calmă nu-i va fi de folos în orele care urmau.

Volumul de muncă era presant. Regimul de la Vichy, atât de slab și de nehotărât, le permisese teroriștilor francezi, comuniștilor și evreilor să opereze în tot sudul Franței. Oamenii, care imediat după șocul înfrângerii militare totale, fuseseră ascultători, erau acum din ce în ce mai agitați. Își puneau speranțe în americani și ieșeau precum gândacii când gospodarul uita să pună otravă pe urmele lor. Un șoarece în mod special.

Böhm nu fusese de acord să li se confere agenților inamici asemenea nume, de parcă erau titluri de onoare. Pentru el, Șoarecele Alb era pur și simplu Agentul A și insista să nu i se spună altfel în clădirea aceea. Sperase că distrugerea cuiburilor de șobolani din Cartierul Vechi l-ar fi forțat să iasă la iveală, dar zvonurile legate de activitățile lui doar se întețiseră. Prizonierii și aviatorii care fuseseră doborâți, dispăruseră în ascunzători, primind documente false pe drum și apăreau din nou în Spania sau Anglia sau nordul Africii. Dubele de detectare reperaseră mieunatul codat a zeci de radiouri care șopteau în Londra sau Algeria, iar omul ăsta părea că le ducea pe toate – documente, mesaje, componente de radio, prizonieri – prin toate punctele de control.

La început presupuse că era un pescar sau un țăran care știa coasta și drumurile lăturalnice. Dar poate că se înșelase.

Începu să citească rapoartele legate de evadarea de pe coastă pe care i le lăsase Heller pe birou. Teroristul care fusese împușcat se numea Antoine Colbert, un avocat, iar firma tatălui său se ocupa de finanțele bogaților din Marsilia de ani întregi. Pentru o clipă, Böhm sperase că printr-un miracol prinseseră chiar șoarecele. Însă, în următoarele zile, familia lui Colbert dispăru prea elegant și eficient ca să fie treaba unei organizații panicate de pierderea conducătorului ei.

Șoarecele Alb era tot în libertate.

Citi din nou rapoartele. Despre soldatul ager care văzuse mișcarea de pe malul abrupt și stâncos și îl convinsese pe liderul patrulei să pornească reflectorul; despre laudele, mai mult ca sigur exagerate, despre câți oameni dintre cei îngrămădiți în barca cu vâsle împușcaseră înainte să le fie spart reflectorul; despre încercarea de a prinde gașca care ajutase evadații de pe mal. După care, văzu în mijlocul raportului un rând al celui care îl rănise pe Colbert, făcându-l să se sinucidă. Acesta văzuse alți doi oameni lângă mort și i se păruse, judecând după imaginea rapidă în lumina legănată a lanternei, că unul era o femeie.

O femeie? Cu siguranță nu. Femeile nu se luptau cot la cot cu bărbații. Operatoare radio, ocazional studente care pictau slogane pe pereți, da, dar nu se putea ca Rezistența să fi ajuns într-un asemenea hal, încât să pună o armă în mâna unei femei. Pe de altă parte, chiar el interogase câteva femei operatoare de radio în Paris și unele dintre ele dăduseră dovadă de un entuziasm pentru luptă foarte nefeminin. Începuse să se gândească la asta. Dacă Șoarecele Alb era o femeie? Oare francezii ar fi acceptat instrucțiuni de la o femeie? Ar fi fost neobișnuit poate, dar nu imposibil. Ușurința cu care acest – sau această – Șoarece Alb își croia calea prin puncte de control și prin gări, felul în care dispărea de la întâlniri și se topea ca negura pe străzi părea mult mai puțin miraculos dacă luai în considerare faptul că cei care căutau se uitau după un bărbat în toată firea, nu după o femeie.

Se lăsă pe spate în scaun, își împreună vârfurile degetelor și rămase nemișcat, uitându-se fix în aerul din fața lui, până când știu exact ce voia și ridică receptorul greu de pe birou.

– Căpitane, vino, te rog.

Acesta veni imediat.

– Heil Hitler!

– Heller, documentele pe care le avem despre populația civilă a Marsiliei.