reparaţii să se înapoieze la metereze spre a rezista cu arma în mână musulmanilor. Dumnezeu Atotputernicul şi Sfânta Fecioara Maria ne vor ajuta în măsura în care noi ne vom ajuta! Constantinos Imperator.”

Elefteria Thrasaki încercă să prindă tâlcul îndemnurilor basileului. Bănuitoare din fire, căuta întotdeauna scopuri tainice, duşmănoase poporului, în proclamaţiile imperiale.

Când crainicii stăpânirii citiseră - înainte de deschiderea ostilităţilor - proclamaţia prin care basileul poruncea cetăţenilor să se înroleze sub flamurile imperiale spre a apăra fiinţa Capitalei primejduite, Elefteria Thrasaki cugetase îndelung, apoi avusese o lungă discuţie cu Ianaros, soţul ei.

– Bărbate, ai hotărât să te baţi pentru împărat şi pentru oraşul ăsta blestemat, în care n-am cunoscut decât mizeria. Te-ai înscris voluntar ca să mori pe ziduri, lăsându-mă pe mine văduvă şi pe copiii tăi orfani. Dacă ai socotit că aşa este bine, te priveşte! Pe băieţii mei, pe cedrii mei frumoşi, Haralambis, Sifakas şi Manolis, n-am să-i las să plece la luptă! Nu vreau să-şi înfrăţească sângele cu ţărâna şi să-i mănânce viermii în groapa comună, când pentru ei viaţa abia începe. Haralambis are nouăsprezece ani, Sifakas, şaptesprezece, Manolis, şaisprezece. Am să-i ascund la fratele meu paraliticul, unde nimeni n-are să-i caute, fiindcă în casa lui nu s-a auzit niciodată gunguritul copiilor. Lasă-mă să termin, bărbate! Mai avem şi două fete frumoase, zâne, nu altceva! Am să le feresc şi pe ele de ochii oamenilor până ce o să treacă furtuna. Noi suntem săraci, bărbate. Nu avem averi de apărat. Sub romei ori sub turci o să ducem aceeaşi viaţă nevoiaşă. Pentru cine să se jertfească feciorii mei? Pentru Manusakas, băcanul din colţ, la care ne-am înglodat în datorii? Pentru Fundukas, argintarul, care ne sfidează cu banii lui şi cu rochiile scumpe ale neveste-şi? Pentru Theophanos, stareţul monastirii din apropiere, care plesneşte de gras ce e, fără să se fi gândit vreodată a ne îndestula şi pe noi cu pomană, deşi aveam atâţia copii de crescut? Pentru împărat şi pentru ciracii lui vânduţi papistaşilor? Pentru cine să se jertfească feciorii mei? Spune, pentru cine?

Ianaros încercase timid să-i explice cum stăteau lucrurile, dar în cele din urmă plecase capul în faţa bărbătoasei sale neveste, care în căminul lor cântase întotdeauna cocoşeşte.

În vreme ce crainicul se îndepărta, făcând sul proclamaţia basileului, oamenii care-l ascultaseră se priveau plini de îngrijorare, împărtăşindu-şi veşti rele. Câţiva bătrâni comentau apelul imperial, adăugând că lumea trebuia să înţeleagă nevoile ţării şi să alerge la ziduri.

„Vă convine să faceţi pe vitejii, lăsând jertfele pe seama celor tineri!” reflecta Elefteria mânioasă. „Sunteţi atât de dărâmaţi, încât nimeni nu mai are nevoie de voi! Mai bine v-aţi vedea de neputinţele voastre, boşorogilor!”

Un neguţător de grâne, cu hainele decolorate şi roase în coate, pe care Elefteria îl cunoştea din vedere, izbucni furios:

– Eu n-am ce să caut pe ziduri! Să se ducă acolo veneţienii şi genovezii, care s-au îmbogăţit pe spinarea noastră! Pe mine m-au îngropat dările. Ei se bucură de avantaje fără număr. Fac comerţ fără a da socoteală autorităţilor imperiale. Eu n-am de gând să muncesc la fortificaţii! N-am să muncesc nici dacă basileul ne va sili s-o facem! N-au decât să mă bage la închisoare! N-au decât! M-am săturat de toţi şi de toate! M-am săturat!

Se îndepărtă vorbind de unul singur şi gesticulând dezordonat. Elefteria Thrasaki îi ascultase tirada şi îi dăduse dreptate. Violenţele lui verbale îi întăriseră convingerile. Porni spre casă fără să se mai uite la ceilalţi oameni care se risipeau plini de îngrijorare...

* * *

Sultanul Mehmed îşi împlântă privirile în ochii amiralului său, temutul Suleiman Balthoglu, supranumit „marinarul de fier”.

– Terapia şi Stadionul au căzut în mâinile noastre. Ţie, Balthoglu, îţi revine misiunea să ataci şi să cucereşti cetăţuia de pe insula Prinkipo, ultimul avanpost maritim al capitalei bizantine. Cât timp îţi trebuie ca să debarci pe insulă şi să iei cu asalt cetăţuia?

Amiralul arătă clepsidra aşezată pe masă, alături de hărţile militare.

– Atâta timp cât îi trebuie nisipului din clepsidră spre a se scurge de douăzeci şi patru de ori.

Sultanul zâmbi. Îi plăcu siguranţa amiralului şi precizia răspunsului său. Balthoglu se prosternă la picioarele padişahului, sărutându-i vârfurile cizmelor, apoi încălecă şi porni în galop spre cartierul general al flotei de la Cele Două Coloane.. Pe drum râdea în barbă: îl dusese de nas pe mucosul imperial cerând douăzeci şi patru de ore pentru o operaţie ce nu va dura mai mult de şase-şapte ceasuri. În acest chip îşi va spori reputaţia de strateg. Era bine informat asupra capacităţii de rezistenţă a fortăreţei din Prinkipo. Ultimii Paleologi o lăsaseră în paragină, fiindcă nu avuseseră fonduri pentru reparaţii. Garnizoana cuprindea circa treizeci de mercenari, la care se adăugau localnicii refugiaţi între zidurile cetăţuii. Pregătise din timp această operaţie. Stabilise unităţile navale care aveau să participe şi dăduse instrucţiuni amănunţite comandanţilor respectivi.

Era aproape miezul nopţii când ajunse la cartierul său general de pe ţărmul Bosforului. Fiindcă îi plăcea huzurul, cină ca un sibarit. Luna se urcase deasupra Galatei când Balthoglu, sătul şi bine dispus, coborî pe plajă, unde îl aşteptau aghiotanţii săi. Dinspre uscat bătea un vânticel călduţ, primăvăratic, impregnat cu miros de iarbă proaspătă. Amiralul străbătu cu pas vioi pasarela până la puntea de comandă a navei sale. Noaptea luminoasă îi îngăduia să desluşească siluetele galerelor, biremelor şi triremelor care aveau să-l însoţească. Lăsase grosul flotei să blocheze intrarea Cornului de Aur, rezervându-şi pentru cucerirea insulei Prinkipo o escadră alcătuită din optzeci de nave. Echipajele, inclusiv trupele de infanterie şi de artilerie auxiliare, se ridicau la douăsprezece mii de oameni.

Constantinopolele se profila în depărtare pe fundalul celor şapte coline, înspicate ici şi colo de luminiţe pâlpâitoare. În schimb, de-a lungul liniei de centură dinspre uscat incendiile înroşiseră văzduhul.

Navele atinseră punctele de debarcare de pe insulă fără a întâmpina vreo rezistenţă. Soldaţii coborâră pe uscat în pas alergător. Balthoglu se temea ca nu cumva garnizoana cetăţuii să i se predea fără luptă, văduvindu-l de un succes spectaculos. Se bucură când patrulele trimise în cercetare se înapoiară raportând că porţile cetăţuii erau zăvorâte.

Trupele turceşti se instalară pe poziţii în jurul fortificaţiilor. Potrivit datinii