otomane, crainicii cerură garnizoanei greceşti să capituleze, oferind în schimb garantarea vieţii şi a libertăţii. Faţă de răspunsul negativ al mercenarilor, Balthoglu ordonă deschiderea focului. Se luminase de ziuă. În curând Balthoglu avu prima surpriză dezagreabilă. Tunurile uşoare aduse de pe navele sale nu biruiră rezistenţa zidurilor. Canonada continuă două ceasuri, apoi amiralul ordonă trupelor să pornească la asalt.

Arcaşii turci sloboziră zeci de mii de săgeţi asupra meterezelor, acoperind înaintarea infanteriştilor, care purtau scări înalte, necesare escaladării zidurilor. Apărătorii cetăţii, protejaţi de armuri, nu avură de suferit de pe urma săgeţilor. Adăpostiţi după creneluri, aruncau asupra asediatorilor săgeţi bine ţintite, rărindu-le rândurile. Populaţia civilă refugiată în cetăţuie revărsa asupra turcilor ajunşi la picioarele zidurilor bolovani şi cazane cu apă fiartă. Răsăritul soarelui îl găsi pe Balthoglu înnebunit de furie. Trupele sale nu făcuseră nici un progres. Romeii, deşi puţini la număr, ţineau piept cu încăpăţânare. Amiralul se uita exasperat la astrul care se înălţa pe bolta cerului, batjocorindu-i parcă neputinţa. Îl obseda imaginea clepsidrei de pe masa cu hărţi a sultanului. După chipul cum se desfăşura asediul, nici nu putea fi vorba de un succes rapid.

Furibund, opri asaltul, ordonând un nou şi masiv bombardament de artilerie. Recomandă servanţilor de la tunuri să ochească atent crenelurile, spre a le sfărâma şi ucide pe apărători. Ofiţerii din statul-major erau consternaţi.

– Să-mi aduceţi imediat un număr cât mai mare de localnici! ordonă Balthoglu aprins. Femei, bătrâni, copii, fără deosebire! Cu toţii să fie traşi în ţeapă aici, sub ziduri, ca să ştie blestemaţii de ghiauri ce-i aşteaptă!

Îndeplinirea poruncii lui ceru timp, fiindcă localnicii care nu se refugiaseră înlăuntrul fortăreţei se ascunseseră prin cele mai adânci coclauri. Până să fie aduşi cu cârdul şi înfipţi în ţepuşele înalte cât un stat de om, sosi vremea prânzului. Spectacolul nenorociţilor care se zvârcoleau în chinurile agoniei nu numai că nu făcu să scadă moralul asediaţilor, ci le întări voinţa de a se lupta până la capăt.

Cuprins de o frenezie a distrugerii, Balthoglu ordonă atunci nimicirea monastirii de călugăriţe din vecinătatea cetăţuii, precum şi profanarea mormintelor din incinta bisericii, în care dormeau pentru veşnicie basilei şi basilise. Turbat de mânie, îşi smulgea hainele, urla, blestema, umblând de colo până colo, dând porunci adeseori contradictorii. Opri bombardamentul, ordonă un nou asalt, apoi redeschise focul de artilerie. Îi trecu prin minte să aducă maşini de asediu, catapulte şi berbeci, pentru a dărâma porţile cetăţuii, dar se răzgândi. Dacă s-ar afla la cartierul general al sultanului că amiralul a solicitat maşinile folosite la asediul Constantinopolelui spre a cuceri o mică cetăţuie, pe jumătate ruinată, ar furniza argumente zdrobitoare duşmanilor lui, care abia aşteptau să-l discrediteze. În vreme ce se frământa căutând noi soluţii, se apropie de el un şef de echipaj.

– Ce pofteşti? se răsti amiralul.

– Slăvite stăpâne, la noi, în Anatolia, obişnuim să facem foc de vreascuri umede la gura vizuinilor cu vulpi. Fumul pătrunde în vizuină, înăbuşind vulpea şi silind-o să iasă afară.

Balthoglu înţelese că i se oferea un mijloc rapid şi eficace, care să-l scoată din încurcătură.

– Cum te cheamă?

– Daud, luminate stăpâne!

– Daud, pune-ţi planul în aplicare! Dacă reuşeşti, te fac ofiţer. Dacă dai greş, te trag în ţeapă, fiindcă datorită ţie pierd un timp preţios. La treabă!

Cinci sute de oameni, puşi sub comanda lui Daud, începură să strângă mormane de vreascuri şi să le îngrămădească la picioarele zidurilor cetăţuii. Le îmbibară cu pucioasă şi cu smoală, apoi le dădură foc. În jurul vastului edificiu se ridică la repezeală un vârtej de fum negru, irespirabil.

Trupele turceşti, înăbuşite de volutele negre care încingeau cetăţuia, se retraseră la câteva sute de metri. Balthoglu aştepta cu înfrigurare roadele metodei lui Daud.

Deodată, din rândurile soldaţilor săi izbucniră strigăte de bucurie. Făcându-şi loc printre faldurile jucăuşe ale perdelelor de fum înecăcios, apărură primii mercenari, cu braţele ridicate. În urma lor păşeau localnicii care-i ajutaseră în luptă. Toţi aceştia arătau jalnic. Răniţi, cu arsuri pe mâini şi pe faţă, înnegriţi de funingine, îl făcură pe Balthoglu să se întrebe cu uimire cum de rezistaseră cu atâta succes numeroasei lui armate. Graţie lui Daud îşi îndeplinise misiunea înaintea termenului aprobat de sultan.

– Prizonierii să fie traşi în ţeapă şi plimbaţi de-a lungul zidurilor dinspre mare ale Constantinopolelui! porunci amiralul. Iar locuitorii insulei să fie vânduţi ca robi!

Aruncă o ultimă privire asupra cetăţuii care-i periclitase la un moment dat cariera şi, înainte de a coborî spre ţărm, îl chemă pe Daud.

– Voinicule, te ridic la rangul de comandant de galeră! Voi cere Înălţimii-sale Sultanul să-ţi semneze chiar azi brevetul de ofiţer. Să mă slujeşti şi mai departe cu aceeaşi pricepere!

* * *

Senatorul Constantinos Comnen se afla la postul său de comandă de pe turnul Sfântului Diamandis, când fiul său cel mai mic, Leandru, i se înfăţişă, purtând cămaşă de zale şi sabie la centură. Senatorul era nervos şi obosit, fiindcă abia respinsese cu trupele sale un puternic atac inamic.

– Ce cauţi aici? îşi întrebă cu asprime feciorul.

– Îţi cer permisiunea să mă înrolez printre apărătorii oraşului!

Senatorul crezu că n-a înţeles bine.

– Ce spui?

– Vreau să mă bat cu turcii!

Ochii strălucitori ai băieţandrului, aerul său semeţ, combativitatea lui îl impresionară pe bătrân. Prâslea era doar favoritul lui.

– Tu ai să-ţi vezi de şcoală, Leandru! Termină-ţi întâi studiile, după aceea poţi să încingi sabia!

– Nu mă mai duc la academie, tată! Nu se mai ţin nici jumătate din cursuri. Profesorii tineri au îmbrăcat armura. Şi dintre studenţi s-au înrolat mulţi în armată. Cei care au rămas nu fac altceva decât să se certe, să se insulte, să se încaiere. Unioniştii cu antiunioniştii, partizanii Paleologilor cu adversarii Paleologilor, beliciştii cu pacifiştii...

– Văd că şi tu ai câteva vânătăi! zâmbi senatorul.

– Dacă aş fi stat deoparte, m-ar fi învinuit că sunt laş. Iar dacă mă bat, barem să mă bat cu turcii!

Senatorul îi vorbi de data aceasta cu blândeţe şi înţelegere:

– Tu eşti nevârstnic. Nu e destul că fraţii tăi se luptă pentru Bizanţ? Nu fac ei parte din statul meu major?

– Fraţii mei? exclamă Leandru, strâmbând dispreţuitor din nas. Eu n-aş accepta să mă adăpostesc