„Îmi seamănă! reflectă senatorul cu tainică mândrie. E tot atât de dârz ca şi mine!” Adăugă cu voce tare:

– Îţi preţuiesc simţămintele, Leandru. Ai încuviinţarea mea. Am dorit să te feresc de primejdii. Dar poate e mai bine aşa. Mergi pe drumul pe care ţi lai ales! Dumnezeu să te ajute!...

Infinită este capacitatea de adaptare a oamenilor şi la bine, şi la rău. Când Leandru se îndreptă spre centrul de recrutare din Forum Amastianorum, aproape că nici nu mai auzea bubuiturile tunurilor, atât de mult se deprinsese cu vuietul lor. Şi localnicii umblau pe stradă văzându-şi de treburi, ca şi când nu s-ar fi aflat în plin război. Atmosfera de calamitate se făcea simţită doar când treceau pe stradă convoaie cu răniţi, cârduri de prizonieri turci, detaşamente de călăreţi înarmaţi, ori coloane de soldaţi romei cu armurile scofâlcite, acoperite de praf şi mânjite cu sânge închegat. Uneori se scurgeau spre ziduri cete numeroase de civili, încadraţi de ofiţeri şi urmaţi de care încărcate până la refuz cu materiale de construcţie.

Lumea începu să-şi dea seama de gravitatea situaţiei doar când prăvăliile cu alimente prinseră să se golească de mărfuri, iar preţurile să crească vertiginos. Poliţia hăituia pe speculanţi, dar setea de îmbogăţire a acestora era mai puternică decât frica de sancţiuni. Pe străzi nu se mai vedeau litiere somptuoase, echipaje elegante, veşminte luxoase. Bogăţiile fuseseră ascunse cu grijă.

La cercul de recrutare, ofiţerul de serviciu îşi dădu imediat seama că Leandru era nevârstnic, dar nu făcu obiecţiuni, fiindcă primise instrucţiuni să trimită la lucru pe fortificaţii pe toţi civilii capabili de muncă. Când noul candidat îşi declină numele, ofiţerul îl privi cu interes.

– Eşti fiul senatorului Comnen?

– Da, Kir ofiţer.

– Acum vreo zece ani am fost sub comanda sa. Era un om deosebit. Se uită cu simpatie la Leandru. Bănuiesc că vrei să fii trimis în linia întâi... Din nefericire, la ora actuală avem mai multă nevoie de oameni la repararea fortificaţiilor.

Chipul lui Leandru se posomorî vizibil. Ofiţerul se grăbi să adauge:

– Mă tem însă că n-ai să fii în stare să cari bolovani şi lemnărie... Poate că ar fi mai bine să renunţi...

– Am muşchi zdraveni! zise Leandru, umflându-şi pieptul şi încordându-şi bicepşii.

– Bine, replică ofiţerul. Ai să te duci la poarta Sfântului Roman şi ai să le arăţi celor de acolo biletul acesta, continuă, completându-i un document cu numele lui şi cu sarcina pentru care fusese recrutat. S-ar putea ca acolo să ţi se încredinţeze alte atribuţii.

– Chiar să mă şi trimită în linia întâi? întrebă Leandru cu speranţă în glas.

– De ce nu?

Băieţandrul luă biletul, îl vârî în buzunarul dinăuntru al hainei şi, după ce salută milităreşte, ieşi în stradă. Pe măsură ce se apropia de ziduri, se intensifica şi vuietul canonadei. Pe drum se încrucişă cu o coloană de răniţi duşi pe tărgi, militari şi civili cu hainele sfâşiate şi îmbibate de sânge. Un soldat cu braţul stâng bandajat, care făcea de pază la poarta Sfântului Roman, îi făcu semn cu lancea să intre pe uşa care ducea în interiorul turnului celui mare din dreapta porţii. Leandru salută scurt şi păşi pragul...

Rezemat de unul din crenelurile turnului, căpitanul Reynaud de Brienne urmărea cu privirile batalioanele de turci care se apropiau în formaţii masive sub protecţia unui intens tir de artilerie, care făcea să se cutremure fortificaţiile. Nu-i plăcea desfăşurarea operaţiilor militare. Cu excepţia mercenarilor lui Giustiniani şi a puţinelor trupe regulate bizantine din sectorul său, apărătorii zidurilor erau lipsiţi de experienţă. Deşi manifestau un zel lăudabil, le mai trebuia multă instrucţie militară spre a ţine piept başibuzucilor, spahiilor şi ienicerilor care aveau războiul în sânge. Dintre arcaşii de sub comanda lui, prea puţini erau ochitori de prim rang.

Căpitanul cercetă cu privirea zidul exterior: în câteva locuri fusese dărâmat de ghiulelele inamice. În timpul nopţii, militarii şi civilii îl cârpiseră rudimentar. Nu! Nu-i plăcea deloc războiul acesta de uzură, îl înflăcărau doar bătăliile desfăşurate pe întinderi vaste, cu foarte variate operaţiuni tactice, cu impetuoase şarje de cavalerie şi cu spectaculoase marşuri şi contramarşuri ale formaţiilor de infanterie. De Brienne constata cu amărăciune că tunurile câştigaseră în importanţă, dând bătăliilor un caracter lipsit de eleganţă, de cavalerism. În concepţia lui, artileriştii nu erau decât nişte meseriaşi care se războiau în chip laş, de la distanţă. Când pedestraşii răzbeau până la poziţiile bateriilor de artilerie, soarta tunarilor era pecetluită.

Între timp, turcii ajunseseră la şanţul cu apă, peste care aruncau podeţe mobile. Soldaţii lui Giustiniani, adăpostiţi după crenelurile parapetului exterior, îi potopeau cu săgeţi şi cu bolovani aruncaţi de catapulte. De Brienne observă un başibuzuc lovit în ochi de o săgeată. Turcul, întins cu burta în sus pe pământ, mişca spasmodic din membre ca o broască ţestoasă căzută pe spate. Spectacolul acesta îl mai înveseli. Atenţia îi fu atrasă apoi de un ofiţer otoman care dirija instalarea podeţelor. Bătu pe umăr pe un soldat de lângă el, arătându-i-l cu mâna.

– Ofiţerul de colo! Ia-l!

Din arcul soldatului ţâşni o săgeată care nu-l lovi pe turc. Reynaud făcu o schimă scârbită. „Cu ce oameni merg la război!” reflectă mânios. Smulse arcul din mâna soldatului şi îi luă o săgeată din tolbă.

– Uită-te la mine! îi strigă.

Încordă arcul, ochi şi trase. Săgeata zbură zbârnâind prin aer şi îşi încheie traiectoria înfigându-se în gâtul ofiţerului, care-şi agită grotesc braţele, apoi căzu în şanţul cu apă. Încălzit, de Brienne luă o nouă săgeată. O slobozi, nimerind pe un başibuzuc care se uita în şanţ după ofiţerul căzut. În aceeaşi clipă observă prezenţa lui Leandru, care se oprise în stânga lui. Îl măsură din cap până în picioare.

– Ce cauţi aici?

Băieţandrul îi înfăţişă biletul eliberat de centrul de recrutare. În vreme ce Reynaud parcurgea cu privirile documentul, Leandru se uită printre creneluri la liniile turceşti. Vânzoleala oamenilor cu turbane, sclipirile de la gura tunurilor, agitaţia din tabăra bizantină îl buimăciră.

– Dumneata eşti Leandru Comnen? zâmbi cu ironie francezul. Aici nu avem nevoie de copii! Pe ziduri, oamenii se bat şi mor, nu se joacă!

–