– Du-te acasă, puştiule, ascultă-mă pe mine! Dacă vrei, fă scrimă cu prietenii, dar lasă treburile serioase pe seama noastră.

Tonul lui era vădit ofensator, îl irita tinerelul acesta frumuşel, căruia Irina Kalamides îi trimitea scrisori de dragoste. Oh, cât sânge rău îi făcuse lectura înflăcăratelor ei rânduri adresate adolescentului!

– Crede-mă, băiatule, nu e deloc plăcut să zaci într-un spital şi să te mănânce viermii. Viermii, amice, se înfruptă şi din carnea oamenilor vii, nu numai a celor morţi.

Obrajii lui Leandru se împurpurară.

– Am venit aici ca să rămân, Kir de Brienne! rosti cu dârzenie.

Ofiţerul ridică din sprâncene.

– Mă cunoşti, tinere?

– Din vedere.

De Brienne chemă pe un şef de grupă.

– Condu pe flăcăul acesta la căpitanul Vorenas! Poate are ce face cu el.

Le întoarse apoi spatele.

– Haidem! vorbi gradatul lui Leandru. Căpitanul Vorenas este jos, pe zidul din afară!

O ieşire a mercenarilor lui Giustiniani dincolo de zidul exterior trezi curiozitatea căpitanului de Brienne. Genovezii dăduseră năvală peste turci, iar încâlceala era atât de aprigă, încât nu se mai puteau desluşi amicii de inamici. Francezul ordonă arcaşilor lui să nu mai tragă. Nepricepuţi cum erau, riscau să-i nimerească pe genovezi. Trebuia deci să se mărginească la rolul de spectator pasiv. „Stupid război!” cugetă din nou. Prezenţa lui Leandru Comnen îi sporise indispoziţia.

Şi turcii îşi curmaseră bombardamentul, spre a nu lovi în propriii soldaţi. Nu se mai auzeau decât strigătele de luptă ale combatanţilor, vaietele răniţilor şi zgomotul metalic al armelor ciocnite cu violenţă.

Lui de Brienne îi ţiuiau urechile: încetarea canonadei îi crease o senzaţie ciudată. Se deprinsese cu bubuiturile. Liniştea - cu excepţia zgomotelor neglijabile de jos - era atât de grea, încât începu să-l supere. S-ar fi zis că norii albi, pufoşi, ce invadaseră bolta cerească, amortizaseră vacarmul. Pe deasupra zidurilor, sus de tot, trecu în zbor un stol de cocori ce veneau dinspre sud. În clipa aceea de Brienne avu brusc senzaţia că retrăieşte un moment din primii lui ani de viaţă. Într-o străfulgerare, timpul se întorsese înapoi cu două decenii, iar fiinţa lui revenise la dimensiunile din copilărie. Se văzu în ambianţa familiară a castelului strămoşesc, scrutând zarea de acolo din înălţimea donjonului, în aşteptarea apariţiei coifurilor cu panaşe ale englezilor. La brâu îi atârna o sabie minusculă, iar la gât purta un colan cu blazonul conţilor de Vermandois-Brienne, străbătut de bara bastarzilor. Un stol de cocori în formă de „V” plutea lin pe deasupra donjonului...

Reynaud se trezi din reverie. Se regăsi în mijlocul arcaşilor bizantini. Lupta din faţa şanţului cu apă continua furioasă. Îşi trecu mâna peste frunte. De la o vreme îl bântuiau tot mai des amintiri din copilărie. Se spune că trecutul reapare obsedant oamenilor ajunşi în pragul morţii. Reynaud zâmbi. Îl pândea şi pe el bătrâna Doamnă cu coasa? Mercenarii sunt deprinşi cu prezenţa morţii. Eh, dacă în loc de bastard ar fi fost fiul legitim al contelui de Vermandois, acum ar fi stăpânit domeniile paterne şi ar fi strălucit în sălile de recepţii ale palatului Louvre. Poate că ar fi dobândit şi bastonul de mareşal...

Fiindcă nu concepuse să trăiască din mila fratelui său vitreg, actualul deţinător al titlului de conte de Vermandois, îşi închiriase braţul la diverşi principi, ajungând în final angajatul basileilor din Constantinopole. Vieţuise puţin, dar intens. Şi cu ce se alesese? Cu gradul de căpitan în garda imperială şi cu o leafă nenorocită, achitată cu mari întârzieri.

– Ce mi-ai trimis pe cap, Reynaud? auzi glasul lui Vorenas, care apăruse în preajma lui. Crezi că am timp să mă ocup de ţânci cu caş la gură?

De Brienne râse amar:

– Ţâncul cu caş la gură, cum îi spui tu, mi-a suflat-o pe cea mai frumoasă femeie din Constantinopole.

– Am auzit povestea, surâse Vorenas. E drăguţ al naibii norocosul tău rival!

De Brienne făcu o strâmbătură, ca şi când ar fi gustat dintr-un pahar cu venin.

– Norocos e un fel de-a zice. Femeia disputată şi câştigată de el zace acum într-o monastire. În realitate, ambii rivali au pierdut.

– L-am trimis lui Ravduhas. Să-l folosească la repararea zidurilor.

De jos se auziră strigăte de victorie. De Brienne se uită printre creneluri.

– Turcii bat în retragere. Au lăsat pe teren ceva morţi.

– Trebuie să recunoaştem că Giustiniani ştie să se bată, zise Vorenas. Ce e al Cezarului...

– N-ar fi exclus să-l vedem într-o zi proclamat moştenitor al tronului, murmură de Brienne.

De la o vreme începuse să-l irite preferinţa pe care împăratul o acorda acestui genovez.

– Turcii îşi vor relua bombardamentele, spuse Vorenas.

Ultimul lui cuvânt fu acoperit de o bubuitură puternică.

– Tunul cel mare! rosti francezul.

Enorma ghiulea vâjâi prin aer, apropiindu-se de ziduri.

– Vine spre noi! exclamă Vorenas.

O explozie colosală zgudui turnul din temelii. Cei doi ofiţeri se sprijiniră instinctiv de creneluri. Se auzi un huruit, apoi platforma turnului se despică în două. Crăpătura, îngustă la început, se lărgi, se adânci... Sub privirile îngrozite ale celor doi ofiţeri, jumătate din edificiu alunecă în jos, cu creneluri, cu arcaşi, cu tot. Mişcarea aceasta de scufundare, lentă în prima secundă, se acceleră. Lui de Brienne îi rămase în ochi expresia de îndobitocită spaimă a arcaşului care până atunci se aflase în apropierea sa şi care acum era târât în abis. Crescu şi vuietul prăbuşirii blocurilor de piatră. Apoi, în locul unde se scufundase jumătatea de turn se căscă un gol uriaş, din care ţâşni o trombă de praf şi moloz. Dinspre tabăra turcească se auziră urale.

Vorenas, de Brienne şi arcaşii supravieţuitori de pe porţiunea de construcţie rămasă în picioare se priviră năuciţi. De Brienne îşi reveni cel dintâi.

– Voi arde zece lumânări groase spre a mulţumi Sfintei Fecioare că ne-a scăpat cu viaţă! Acum să vedem cum coborâm de aici!

Şi Vorenas îşi reveni din buimăceală.

– Pe scări, iată cum!

Soldaţi adunaţi la picioarele turnului înjumătăţit sprijineau scări înalte de pereţii rămaşi intacţi...

* * *

Leandru se socotise desconsiderat când Reynaud de Brienne îl prevenise că războiul nu este o joacă. Dar după ce Ravduhas îl detaşase la grupele de intervenţie rapidă, îşi dăduse seama că luptele cavalereşti din istorisiri nu se apropiau nici