pe departe de realitate. Războiul nu se rezuma la o încercare de puteri, la o întrecere în mânuirea armelor, ci avea şi faţete mult mai urâte. De pildă, camarazii din grupa sa nu erau câtuşi de puţin acei ostaşi mândri, atât de admiraţi la defilări. Constantinopolele, ajuns în restrişte, avea nevoie de braţul tuturor fiilor săi. În grupa lui Leandru se aflau şi chiori, şi guşaţi, şi şchiopi, şi eczematoşi, şi bătrâni ajunşi în pragul decrepitudinii, şi copilandri cărora abia le mijise mustaţa, şi călugări burtoşi, şi vagabonzi zdrenţuiţi, urduroşi, şi chiar puşcăriaşi, care acceptaseră să muncească în grupele de intervenţie rapidă, în schimbul promisiunii unei micşorări a pedepselor respective.

Leandru îşi făcu botezul războiului în aceeaşi seară, când, laolaltă cu oamenii din grupa lui, fu trimis să degajeze terenul de dărâmăturile jumătăţii de turn. Lucrările trebuiau terminate până în zori, fiindcă enorma grămadă de pietre, cărămizi şi moloz nu numai că prinsese dedesubt trupurile multor soldaţi care ar fi intrat în descompunere, dar acoperise parţial şi spaţiul dintre zidul exterior şi cel interior, împiedicând deplasările trupelor de-a lungul fortificaţiilor. Problema reconstrucţiei avea să se pună abia mai târziu.

Leandru fu desemnat să facă parte dintr-un lanţ de oameni care treceau sfărâmăturile de cărămidă şi de piatră din mână în mână, până dincoace de fortificaţii, pe un teren viran. La început treaba nu-i păruse grea, dar după câteva ore de manipulare a cărămizilor, palmele lui neobişnuite cu asprimea materialelor prinseră să-l usture, apoi să-l ardă cumplit.

După aceea trebui să ajute la transportarea resturilor omeneşti scoase de sub dărâmături. Până atunci, Leandru cunoscuse moartea numai sub aspectul solemn, impunător, al ceremoniilor funebre. Bunicul său, doborât de o criză cardiacă, fusese expus pe un catafalc de paradă, înconjurat de lumânări aprinse şi de flori cu miresme tari. Chipul bătrânului era calm, zâmbitor, de parcă moartea nu şi-ar fi pus pecetea.

Cadavrele scoase de sub dărâmături îşi pierduseră orice înfăţişare omenească. Nu mai erau decât bucăţi de carne sângerândă, amestecate cu oase sfărâmate, capete turtite, creieri ţâşniţi din ţeste plesnite, plămâni, intestine şi fâşii de piele învălmăşite într-un oribil terci, picioare, mâini smulse, învineţite, trunchiuri decapitate, smocuri de păr îmbâcsite cu moloz. Soldaţii scăpaţi cu viaţă, dar grav răniţi, mutilaţi, îl impresionară şi mai tare. Rănile gangrenate răspândeau o duhoare dulceagă, greţoasă. Ultimele momente ale nenorociţilor care agonizau, pierzându-şi picătură cu picătură esenţa vieţii, îl făcură să înţeleagă şi mai vârtos măreţia înspăimântătoare a morţii.

Câteva zile de activitate în echipa de intervenţie îl maturizară prematur. Când i se acordau câteva ore de odihnă într-una din acele cazărmi dezafectate din preajma Porţii a Patra militare, era atât de istovit, încât cădea ca un sac pe laviţele rudimentare. Câteodată era ispitit să lase totul baltă şi să fugă acasă. Dar tinereţea şi simţul datoriei îl ajutau până la urmă să-şi înfrângă slăbiciunea.

În dormitorul în care fusese repartizat, îşi alesese un loc aproape de o fereastră veşnic deschisă. Numai aşa se mai putea apăra de exalările fetide ale trupurilor omeneşti asudate, nespălate, prăvălite în cele mai groteşti poziţii.

Leandru încercă o necuprinsă bucurie când, după o noapte istovitoare, un ofiţer din garda imperială se ivi în dormitor şi le vorbi răguşit:

– În ultimele zile trupele noastre au suferit mari pierderi. Golurile trebuie acoperite. Care dintre voi doreşte să lupte pe ziduri? Evident, nu vă vom trimite în linia întâi mai înainte de a vă instrui, spre a vă deprinde cu metodele de luptă ale inamicului.

Se oferiră câţiva voluntari, printre care şi Leandru.

– Luaţi-vă lucrurile şi urmaţi-mă! porunci ofiţerul. Recruţii se orânduiră într-o foarte aproximativă coloană şi porniră la drum. Fură conduşi într-o tabără militară instalată în cartierul Triton, aproape de poarta Silivri. Acolo li se dădu de mâncare şi, fără a mai fi lăsaţi să se odihnească, fură mânaţi pe un câmp de instrucţie. Începură imediat exerciţiile militare. Doi ofiţeri instructori şi trei gradaţi le explicară rudimentele mânuirii arcului, a săbiei, a lanciei şi a ghioagei, stăruind asupra tehnicii de luptă individuală. După zece ore de instrucţie, recruţii fură duşi la dormitoare. Leandru se frământă toată noaptea, cuprins de o vie excitaţie nervoasă. Visă că este împresurat de duşmani puternici şi foarte dibaci, împotriva cărora nu se putea apăra. Din când în când se trezea din somn gâfâind, acoperit de o sudoare fierbinte.

În zori li se aduse raţia de hrană, apoi fură din nou mânaţi pe câmpul de instrucţie, unde se mai aflau şi alţi voluntari tineri. Gradaţi brutali, dar foarte pricepuţi în meseria lor, îi luară iarăşi în primire. După cinci ore de exerciţii, Leandru simţi că se sfârşeşte. Dacă nu li s-ar fi dat chiar atunci o pauză de douăzeci de minute, s-ar fi prăbuşit în ţărână.

Se afla de cinci zile în tabără, când comandantul lor îi înştiinţă că perioada de pregătire se încheiase şi că vor fi trimişi să întărească unităţile militare de pe fortificaţii. Acolo, în răgazurile dintre lupte, îşi vor continua instrucţia. Leandru, laolaltă cu alţi cinci tineri, fu repartizat la compania căpitanului Theophilos Vorenas, în cel mai periclitat sector: valea râului Lycus. Când ajunseră la unitate, Vorenas le ţinu un scurt logos, prevenindu-i că vor trece prin grele încercări, că moartea este adesea unica recompensă a luptătorilor, dar că bucuria de a te bate pentru apărarea patriei este mai cuprinzătoare decât orice pe lume. Vorbele lui Vorenas erau uneori acoperite de vacarmul bombardamentului inamic. Dar Leandru era fericit. I se oferea în sfârşit prilejul de a-şi încrucişa sabia cu duşmanul.

* * *

La cartierul general al împăratului Constantinos consiliile de război se succedau seară de seară, într-o atmosferă de profundă îngrijorare. Artileria inamică provoca mari stricăciuni zidurilor, depăşind capacitatea apărării de a le repara. Lucrările executate noaptea, în pripă, de către populaţia civilă, erau necorespunzătoare, datorită mai ales lipsei mâinii de lucru calificate. Unele ziduri începuseră să dea semne alarmante de degradare. Era limpede că turcii urmăreau să le surpe pe alocuri, spre a da apoi asaltul, revărsându-se în oraş ca apele prin spărturile unui dig.

Generalul Ravduhas şi inginerul Grant îl avertizară pe împărat că turcii începuseră să sape coridoare subterane dinspre liniile