lor până sub cele bizantine, cu intenţia de a planta mine care să arunce în aer fortificaţiile. Ravduhas, folosindu-se de calculele lui Grant, fora tuneluri, plasând contramine. Războiul acesta de cârtiţe luase mari proporţii: în câteva rânduri, coridoarele săpate de soldaţii din ambele tabere se întâlniseră dând naştere la furioase încăierări sub pământ.

Reţeaua de galerii subterane zămisli în mintea lui Theophilos Vorenas o idee ingenioasă şi aparent simplă. Forarea unui tunel pe sub liniile turceşti, prin care un detaşament bizantin să se strecoare până sub tunul cel mare al lui Orban, pe care să-l arunce în aer. Consultat, inginerul Grant ceru un termen, spre a calcula elementele necesare. Informat de Ravduhas asupra proiectului imaginat de căpitanul Vorenas, basileul îşi dădu imediat asentimentul.

Forarea începu cu mare grabă, sub directa supraveghere a lui Grant. În paralel, Vorenas îşi adună compania.

– Am misiunea să organizez un detaşament de sacrificiu, alcătuit din ostaşi hotărâţi să învingă sau să moară, vorbi soldaţilor săi. Cei care vor să mă urmeze să iasă în faţa frontului l

Întreaga companie făcu un pas înainte. Mândru de comportarea oamenilor săi, Vorenas alese zece dintre aceştia, printre care şi pe Leandru Comnen. Căpitanului îi plăcuse expresia de fanatism oglindită în ochii băieţandrului.

Din momentul acela, căpitanul trecu la pregătirea de luptă a detaşamentului. Potrivit ordinelor basileului, care se temea de activitatea spionilor, atât săparea tunelului, cât şi instrucţia detaşamentului se făcură în cea mai mare taină. Nouă zile dură forarea coridorului subteran. După încheierea lucrărilor, inginerul Grant raportă împăratului:

– Sire, tunelul este gata. Conform calculelor mele, mai am de săpat doar doi metri la verticală, ca să ies în tabăra turcească. Nu ascund Majestăţii-voastre faptul că detaşamentul va fi expus unor mari primejdii. N-ar fi exclus, de pildă, ca gura tunelului să iasă în incinta unui cort, sau într-un punct bine păzit; într-un asemenea caz, întreaga operaţie ar eşua.

– Înţeleg. Dar trebuie să ne asumăm riscurile! Ravduhas, se adresă basileul comandantului fortificaţiilor, căpitanul Vorenas s-a pregătit?

– S-a pregătit şi aşteaptă ordinele Majestăţii-tale. În aceeaşi noapte, curând după primul cântat al cocoşilor, detaşamentul lui Vorenas pătrunse în tunel, îndreptându-se la lumina felinarelor spre liniile turceşti. Şi el şi soldaţii lui purtau haine militare turceşti, luate de la prizonierii otomani. Oamenii se strecurau pe culoarul strâmt în şir indian. Mergeau încovoiaţi, spre a nu se lovi cu capul de plafonul jos. Din zece în zece metri se aflau nişe ceva mai largi, spre a îngădui unor oameni veniţi din direcţii opuse să se încrucişeze fără a fi împiedicaţi de îngustimea coridorului.

Leandru era emoţionat. Bătăile inimii lui întreceau parcă ropotul înăbuşit al paşilor. Călăuza coloanei le recomandase să înainteze în linişte, fiindcă zgomotele, transmiţându-se relativ uşor sub pământ, ar putea alarma pe turcii aflaţi eventual în vreun tunel paralel cu cel străbătut de bizantini.

Din când în când se opreau şi trăgeau cu urechea. La un moment dat, ghidul coloanei atrase atenţia lui Vorenas:

– Auziţi?... Bocănituri repetate spre stânga noastră. Turcii sapă un tunel. Cu prilejul ăsta am izbutit să-l depistăm. O să le venim noi de hac!

Cămaşa lui Leandru se udase de sudoare. Respira greu şi avea senzaţia că se înăbuşă. Se gândi că acelaşi lucru îl simţeau şi oamenii îngropaţi de vii.

– Dacă mai mergem mult, ne ia dracu! şopti Scribanis, soldatul dinapoia lui Leandru, îmi vâjâie urechile şi abia mă mai ţin picioarele.

Ajunseră în sfârşit într-o încăpere în care puteau sta înghesuiţi vreo opt oameni. Acolo se aflau patru săpători, împreună cu Hariton Crinitis, şeful de echipă.

– Deschidem gura tunelului, Kir căpitan? întrebă Hariton.

– Deschide-o! Repede!

– Dumnezeu să ne ajute! zise Hariton, făcând semnul crucii. Deschideţi ieşirea! porunci oamenilor săi. Dar fără gălăgie!

Leandru stătea chircit pe culoar, fiindcă nu avea loc în încăperea în care săpătorii muşcau cu târnăcoapele pământul moale. Ciudat! Deşi săpau cu nădejde, icnind, uneltele lor nu se auzeau.

Şeful grupei de săpători făcu semn oamenilor lui să se oprească, apoi lipi urechea de plafon.

– Aud nişte bocănituri! Ce-o fi? exclamă intrigat. Nu m-ar mira să răzbim într-un corp de gardă! Acum ce-o fi, o fi! Daţi-i drumul, băieţi!

Oamenii reîncepură să scobească încet pământul, utilizând nişte săpăligi ascuţite. Soldaţii îşi ţineau răsuflarea, aşteptând încordaţi clipa hotărâtoare.

– Gata! şopti unul dintre săpători.

– Stingeţi lămpile! spuse Hariton.

Se făcu brusc întuneric; în culoar se simţi un curent de aer rece, proaspăt, pe care plămânii oamenilor adăpostiţi în măruntaiele pământului îl aspirară cu sete.

Hariton Crinitis se uită cu înfrigurare pe gura care răspundea afară. Văzu cerul înspicat cu stele şi auzi acelaşi bocănit puternic, neregulat. Săpătorii lărgiră orificiul. Cu multă grijă, unul din ei scoase capul prin deschizătura destul de largă spre a permite unui om să iasă la suprafaţă. Se uită în jur, precaut, apoi trase capul înăuntru.

– Am avut noroc! anunţă voios. Am răzbit într-un padoc de cai. Maica Precista, slăvit să-i fie în veci numele, a avut grijă de sufletele noastre l

Romeii se închinară cu evlavie. Vorenas îşi frecă încântat mâinile. „Calculele lui Grant au fost exacte!” reflectă. Existenţa padocului din imediata apropiere a tunului mare fusese semnalată de nişte prizonieri turci. Vorenas se întoarse spre soldaţii săi.

– Ştiţi ce aveţi de făcut! Veniţi după mine! Folosindu-se de o scăriţă, ieşi primul din tunel. Se pomeni în mijlocul unui ţarc îngrădit, în care erau îngrămădiţi mulţi cai voinici, de tracţiune. Se uită pe deasupra lor şi observă spre stânga parcul de artilerie al turcilor şi tunurile lor cele grele. Marele tun al lui Orban le domina pe toate celelalte. Focurile din bivuacuri luminau siluetele unor santinele. Oamenii săi ieşiră pe rând din tunel. Caii dădeau semne de nervozitate. Nechezau, scurmau pământul, se agitau, încercând să iasă din padoc. O iapă cabra speriată. Un turc intră în padoc, spre a-i linişti. Altul strigă de pe margine somnoros:

– O fi intrat vreun dihor în padoc!

Turcul umbla printre cai vorbindu-le domol, bătându-i prietenos cu palma pe grumaz sau pe crupă. Arsaphios, unul dintre oamenii lui Vorenas, se strecură printre cai, ajungând neobservat în spatele musulmanului. Deodată îl cuprinse cu braţul pe după gât şi strânse zdravăn. Turcul scoase un geamăt strangulat. Arsaphios îşi accentuă presiunea.