Vertebrele cervicale ale turcului pârâiră, apoi trupul lui tresări într-un ultim spasm şi se înmuie vlăguit. Arsaphios îl lăsă să cadă.

– Într-acolo! şopti Vorenas, arătând cu braţul întins tunul cel mare.

Ieşiră din mijlocul cailor umblând domol, ca şi când ar fi fost de pe acolo. Lângă parcul de artilerie era un foc mare, în jurul căruia dormeau câţiva turci înfăşuraţi în pături. O santinelă picotea, sprijinindu-se în lance. La apariţia lui Vorenas şi a oamenilor săi, îmbrăcaţi în uniforme turceşti, nu făcu nici un gest.

Tunul cel mare al lui Orban se ivi după o palisadă de protecţie. Era atât de uriaş, încât umplu de uimire pe Vorenas şi pe romeii săi. Servanţii tunului stăteau deoparte şi dormitau. Ofiţerul bizantin zâmbi. Îşi alesese bine momentul. Artileriştii turci se aflau întruna din acele lungi pauze necesare răcirii ţevii tunului.

Vorenas avea ochiul câmpului. Dintr-o singură privire cuprinse lăzile cu detonant, precum şi movilele de proiectile rotunde, din marmoră şlefuită. Îl văzu şi pe Orban, care dormea întins pe o pătură lângă un foc mic. Un zâmbet rău se aşternu pe chipul căpitanului. Îl ura de moarte pe transilvăneanul acesta, care se făcuse unealta duşmanilor Crucii.

Îşi scoase de la brâu un pumnal şi se aşeză pe pătură, apropiindu-şi gura de urechea inventatorului. Îl împunse uşor cu vârful pumnalului în şale şi îi şopti într-un susur:

– Orbane, dacă scoţi o vorbă sau faci vreo mişcare, eşti un om mort! Vârful cuţitului meu abia aşteaptă să-ţi găurească ficatul.

Transilvăneanul căscă ochii. În prima clipă îşi închipui că îl muncea un vis urât, dar foarte repede îşi dădu seama că totul era aievea. Înspăimântat, se uită în jur. Servanţii tunului aţipiseră. Câţiva turci - ale căror chipuri îi erau necunoscute - stăteau în picioare în jurul său şi îl priveau ameninţător. „Ce se întâmplă? se întrebă descumpănit. Oamenii ăştia au înnebunit! Ce au cu mine?”

Glasul omului tolănit lângă el pe pătură şopti iarăşi:

– Ordonă oamenilor tăi să încarce tunul cel mare în vederea tragerii! Dar bagă de seamă, să folosească trei încărcături de detonant!

– Nu se poate! se împotrivi slab Orban. Ar însemna să arunc tunul în aer!

– Asta şi vreau! ripostă cu asprime Vorenas. Orban simţi că îl trec sudori reci. Presiunea cuţitului asupra şalelor lui se accentua. Ascuţişul lamei îi înţepase superficial pielea.

– Aşteaptă! bâigui.

– Ordonă încărcarea tunului! rosti neînduplecat ofiţerul bizantin.

Glasul lui, deşi potolit, era atât de ameninţător, încât Orban înţelese că nu avea de ales. Era îndrăgostit de tunul lui, dar îşi preţuia mai mult viaţa. Vârful cuţitului îi pătrunse mai adânc în carne.

– Opreşte! Fac ce vrei! bolborosi înfiorat de durere şi de frică.

– Sus! Porunci iarăşi Vorenas. Şi nu uita! La cea mai mică împotrivire, te ucid!

Orban se ridică în picioare, împleticindu-se. Cercul de turci necunoscuţi din jurul lui se strânse.

– Suntem creştini! şopti ofiţerul bizantin. Creştini dintre aceia pe care i-ai trădat tu. Acum îţi dau prilejul să-ţi răscumperi în parte ticăloşia.

– Iertare! se milogi Orban.

– Dă semnalul de pregătire a tragerii! se răsti cu voce joasă Vorenas.

Transilvăneanul scoase de la piept un fluier, îl duse la gură şi, după o ultimă ezitare, suflă. Sunetul ascuţit trezi pe turcii care săriră în picioare.

– Servanţi, la posturi! strigă Orban. Comandantul de tun, un bărbos cu pieptul lat şi bombat ca o platoşă de fier, îl privi nedumerit:

– Nu s-a răcit încă ţeava, Efendi Orban! Pumnalul se înfipse şi mai adânc în şalele transilvăneanului.

– Treci la tun! zbieră Orban, terorizat.

Servanţii se repeziră la posturi, încărcătorii alergară la lăzile cu detonant. Comandantul de tun ridică din umeri, întrebându-se dacă n-a înnebunit inginerul.

– Trei încărcături! strigă Orban, ajuns pe marginea unei crize de isterie.

– Trei încărcături! repetă comandantul de tun.

Servanţii vârâră detonantul pe gura ţevii, după care îl tasară bine. Împinseră apoi în ţeava ghiuleaua de marmoră.

Orban simţea un tremur nervos în pulpe. Opera vieţii lui avea să fie nimicită! Ce va spune sultanul? La gândul acesta se cutremură. Mai bine moartea!

Vorenas îi simţi instinctiv ezitarea. Cunoştea bine limba turcă. Fără a mai da timp lui Orban să se răzgândească, strigă cu putere:

– Foc !

Servantul ochitor, deprins să execute ordinele, aprinse fitilul detonatorului.

O bubuitură asurzitoare făcu să se cutremure pământul. Ţeava tunului se desfăcu asemenea cojilor unei imense banane. Bucăţile de bronz încins fură împroşcate în toate direcţiile. În locul unde se aflase până atunci tunul se ridică o imensă vâlvătaie galbenă-albăstruie.

În aceeaşi clipă Vorenas înfipse pumnalul în şalele transilvăneanului. Vârful lamei străbătu într-o frântură de secundă stratul de muşchi, străpungând ficatul. Orban se prăbuşi, în vreme ce suflul exploziei îl doborî şi pe Vorenas şi pe romeii săi. Ofiţerul se dezmetici cel dintâi. Sări în picioare, strigându-şi oamenii:

– Înapoi în tunel!

Se repezi spre padocul cailor, urmat de soldaţii săi, năuciţi încă de şocul suflului.

În tabăra turcă se stârni mare agitaţie. Servanţii marelui tun fuseseră spulberaţi de puterea exploziei. Un turc ce făcea de pază la movilele cu ghiulele observase nedumerit scena. Suflul îl doborâse şi pe el, dar apucă să se ridice de jos nevătămat.

– Puneţi mâna pe bandit! strigă, arătându-l cu mâna pe Vorenas, care fugea spre padoc.

Cugetul lui funcţionase cu întârziere. Abia în ultima clipă îşi dăduse seama că se petrece ceva suspect.

Se iscă învălmăşeală. Turcii, buimăciţi de somn şi de puterea bubuiturii, începură să alerge care încotro, strigând înspăimântaţi:

– Ghiaurii! Au năvălit ghiaurii!

– Fugiţi!

– Ne omoară ghiaurii!

Câţiva, mai lucizi, se avântară pe urmele lui Vorenas şi ale oamenilor săi. Bizantinii se strecurară în goană printre caii care se vânzoleau înspăimântaţi. Un armăsar îl lovi cu copita pe Arsaphios în picior, spărgându-i rotula. Fulgerat de durere, soldatul se prăbuşi.

Vorenas ajunse la gura tunelului.

– Intraţi! Repede! strigă romeilor săi.

Exulta. Obţinuse cea mai strălucită victorie din întreaga-i carieră. Primii soldaţi se strecurară în măruntaiele pământului. Veni şi rândul lui Leandru, care se afla parcă pe altă lume. Se pregătise sufleteşte spre a-şi jertfi viaţa, dar totul se terminase fără ca vreunul din soldaţi să fi participat direct la acţiune. Ofiţerul rezolvase singur totul. Se vârî pe gura neagră a tunelului. Turcii pătrunseseră printre cai.

Vorenas îşi numără oamenii, care se aruncau pe rând în orificiul