– Arsaphios! strigă. Arsaphios!

Îl căută din ochi, dar deodată simţi o împunsătură de foc în spinare. „M-au lovit!” gândi. Se prăvăli lângă gura tunelului. Romeii îl traseră repede înăuntru, rupând involuntar coada unei săgeţi înfipte sub omoplatul său stâng. Nu-i observară rana decât în clipa în care se văzură cu toţii în încăperea subpământeană. Porniră unul câte unul de-a lungul tunelului care ducea spre oraş. Leandru şi un gradat măsliniu îl cărau pe ofiţer.

Şeful echipei de săpători rămase ultimul. Cu gesturi calme, precise, aprinse fitilul minei care avea să distrugă gura tunelului, zădărnicind totdeodată urmărirea.

Turcii, turbaţi de furie, dădură doar peste Arsaphios. Acesta ştia însă ce-l aşteaptă. În clipa când turcii se repeziră asupra lui, îşi înfipse sub sânul stâng pumnalul propriu. Tresări ars de o durere năprasnică, apoi îşi pierdu cunoştinţa...

* * *

Amiralul Balthoglu era încredinţat că victoria putea fi obţinută numai printr-un atac dinspre mare, aşa cum se întâmplase în 1204, când Constantinopolele căzuse în mâinile cruciaţilor latini. Fusese informat despre nimicirea tunului celui mare şi despre moartea lui Orban. Îi ajunseseră la ureche ambele versiuni. Prima, din sursă turcă, pretindea că explozia s-ar fi datorat unei greşeli de manipulare a detonantului. Versiunea bizantină afirma că distrugerea tunului fusese provocată de un detaşament de romei strecuraţi în liniile turceşti. Oricum, afacerea arunca o umbră asupra lui Karagea-Paşa, în al cărui sector erau cuprinse bateriile grele şi tunul mastodont al lui Orban. Vina se răsfrângea şi asupra lui Zaganos-Paşa, în calitatea lui de vizir al forţelor armate.

În vârtejul de intrigi zămislite de această catastrofă se lăsase antrenat şi Khalil-Paşa, marele vizir, care reluase teoriile sale împotriva războiului cu Bizanţul, lansând totdeodată obişnuitele lui atacuri asupra incompetenţei lui Zaganos. Balthoglu era hotărât să profite de pe urma conflictului dintre căpeteniile armatelor de uscat, spre a încerca o manevră al cărei succes l-ar fi catapultat în fruntea înaltului comandament otoman.

Atât agenţii lui Yakub-Paşa, strecuraţi în Constantinopole, cât şi marinarii de pe catargele navelor turceşti care patrulau de-a lungul lanţului de protecţie al Cornului de Aur îi dezvăluiseră numărul navelor creştine, cât şi amplasamentele lor înlăuntrul golfului. Zece mari corăbii erau aliniate paralel cu lanţul întins între turnul Sfântului Eugen de pe ţărmul constantinopolitan şi turnul Crucii din Galata, cartierul genovez. Dintre acestea, cinci erau genoveze, două bizantine, una sub pavilionul Anconei şi ultimele două din Candia. În port se mai aflau douăzeci şi şapte de nave, ţinute în rezervă, printre care trei galere din Tana, două din Veneţia, precum şi trei galere bizantine pe cale de a fi înarmate.

Împotriva acestor vase creştine Balthoglu se putea năpusti cu flota sa din Marea de Marmara - aproximativ trei sute de nave - fără a mai aştepta sosirea flotei turceşti din Marea Neagră. Pentru că trebuia totuşi să-şi asigure o portiţă de scăpare în cazul unui eventual eşec, hotărî să manevreze astfel încât sultanul să ordone atacul naval. Dacă, prin imposibil, operaţiunea ar da greş, ar invoca absenţa forţelor navale din Marea Neagră, atribuind astfel padişahului responsabilitatea înfrângerii. Cu abilitate diplomatică prezentă în aşa chip chestiunea, încât Mehmed, cântărind disproporţia dintre cele două flote, îi dădu poruncă să execute un atac asupra Cornului de Aur, având drept obiectiv nimicirea navelor creştine, cucerirea portului şi debarcarea unor trupe turceşti în scopul invadării Constantinopolelui. Pentru a sprijini atacul pe mare, sultanul ordonă trupelor de uscat să declanşeze simultan un asalt pe întreaga linie a frontului. Diversiunea aceasta nu va permite bizantinilor de pe ziduri să intervină în sprijinul forţelor de apărare din Cornul de Aur.

Mehmed hotărî şi data acestei acţiuni: 19 aprilie. Amiralul îşi pregăti laborios ofensiva. Abia în noaptea din ajunul bătăliei distribui ordinele de operaţii, pentru ca inamicul să nu fie cumva prevenit de intenţiile sale.

Balthoglu îşi îngădui să se odihnească două ore înainte de a se lumina de ziuă. Când se trezi din somn, zorii viorii prindeau tocmai să lumineze cerul. Ziua se vestea minunată. Văzduhul era limpede ca sticla. Balthoglu îşi făcu rugăciunea în prezenţa aghiotanţilor săi, spre a-şi manifesta încă o dată zelul religios, apoi îşi puse armura şi se îmbarcă pe vasul-amiral...

* * *

Messer Zorzi Doria, comandantul escadrei alcătuite din cele zece nave aliniate de-a lungul marelui lanţ, nu dormea. Cunoştea inferioritatea numerică a flotei sale faţă de forţele navale inamice. Încredinţat că turcii vor încerca un atac dinspre mare, ţinea în permanenţă o jumătate din echipaj - cu rândul - în stare de veghe. Mai ştia că atacurile sunt declanşate de obicei în zori, când somnul este mai adânc şi mai dulce. Nu concepea să acorde inamicului avantajul suplimentar al surprizei. Zorzi Doria prefera să doarmă ziua şi să vegheze noaptea.

Se afla pe punte, la postul de comandă, când observă o mişcare suspectă printre navele inamice care patrulau în larg. Acestea, în loc să penduleze prin faţa zidurilor oraşului, se concentrau pe tăcute. De ce? Era lesne de prevăzut!

Messer Zorzi Doria îşi bău tacticos ceaiul, apoi ordonă ofiţerului de cart să dea alarma prin semnalizare cu braţele, pentru ca inamicul, înşelat de liniştea din tabăra bizantină, să nu se teamă că i-au fost surprinse intenţiile. Marinarii care se odihneau cu rândul fură treziţi; în mai puţin de zece minute întregul personal trecu la posturile de luptă. Aceleaşi pregătiri rapide se făcură şi pe celelalte nave de sub comanda sa. Plasate în afara marelui lanţ, aşteptau atacul.

O luntre se desprinse de lângă flancul vasului-amiral spre a da alarma şi în port. Messer Zorzi zâmbi satisfăcut. Elementul surpriză avea să joace acum în favoarea lui. Trase cu urechea spre centura dinspre uscat a fortificaţiilor. Bubuituri izolate de tun păreau să indice că şi pe frontul terestru domnea o relativă acalmie.

Scrută cu încordare semiîntunericul care învăluia încă Marea de Marmara. Navele turceşti se apropiau pe nesimţite. S-ar fi zis că echipajele dormeau şi că doar vântul împingea încet vasele spre golf. Apoi auzul lui exersat prinse lipăiala abia perceptibilă a unor rame cufundate cu regularitate în undele mării. „Galerele turceşti!” gândi excitat de proximitatea bătăliei.

Messer Zorzi avea reputaţia unui soldat încercat. Armura era veşmântul său favorit, iar