Pedro Ramirez, vâslaş pe galera-amiral a flotei turceşti, mânuia în tăcere rama greoaie, sincronizându-şi mişcările cu ale celorlalţi vâslaşi înlănţuiţi de băncile lor. Şi Pedro Ramirez era prins în lanţuri fixate de bancă; în cazul că galera s-ar fi scufundat, vâslaşii ar fi fost traşi în adâncuri, odată cu epava.

Bătea un vânticel rece, în ciuda primăverii înaintate, dar Ramirez nu-l simţea, deşi era gol până la brâu. De patru ani de când trăgea la rame, vânturile, arşiţa, ploile, dar mai ales loviturile de bici îi tăbăciseră pielea.

Pedro Ramirez, ţăran din Estramadura, fusese silit de lipsuri să se angajeze soldat în trupele puternicului rege Alfonso de Aragon. Pentru a-şi hrăni familia, îşi vânduse braţul aventurosului suveran spaniol, care visa să refacă, sub oblăduirea sa, Marele Imperiu Roman.

Surprinsă de o năprasnică furtună, corabia „Santa Maria de Compostello” - care transporta trupe aragoneze de la Barcelona la Napoli - se scufundase în miez de noapte. Zorile îl găsiseră pe Ramirez plutind solitar pe întinderea cenuşie a apelor agitate, agăţat de o frântură de catarg. Pierdut între cer şi mare, îşi adăsta cu fatalism moartea. O navă se ivise în zare, trezindu-i speranţele. Dacă ar fi ştiut atunci prin ce cumplite încercări avea să treacă, s-ar fi lăsat poate să moară înecat. Nava care-l salvase era una din acele galere barbare ce infestau Mediterana, jefuind corăbiile creştine. Fiindcă în ajun un vâslaş de pe galeră murise de dizenterie, Ramirez fusese pus în lanţurile mortului şi silit să tragă la rame.

De acolo, de pe banca galerienilor, văzuse grozăvii fără seamăn: abordaje, lupte sângeroase, jafuri, violuri, asasinate, sacrilegii... Trei ani fusese martorul unor orori indescriptibile abătute asupra creştinilor.

Trei ani se rugase lui Dumnezeu să fie eliberat din acest infern, sau să moară. După trei ani, Atotputernicul îşi plecase urechea. O galeră a cavalerilor din Rhodos surprinsese în larg nava barbarescă. După o scurtă luptă, piraţii fuseseră învinşi, iar creştinii ţinuţi până atunci în lanţuri se văzuseră sloboziţi din jalnica lor captivitate. Pe când se îndrepta spre Rhodos, galera cavalerilor călugări fusese interceptată de forţe navale turceşti mult superioare. În ciuda îndârjitei lor împotriviri, cavalerii gustaseră amărăciunea înfrângerii. Supravieţuitorii fuseseră înlănţuiţi printre vâslaşii creştini de pe galerele otomane. Ramirez revenise la fosta lui ocupaţie, după ce se bucurase de libertate mai puţin de două zile...

În vreme ce galera-amiral a lui Balthoglu plutea pe apele mării, de-a lungul zidurilor Constantinopolelui, ţăranul spaniol ajuns rob la musulmani se uita la edificiile albe orânduite în amfiteatru pe colinele oraşului creştin. Cât de mult şi-ar fi dorit să se afle printre bizantinii care se războiau cu osmanlâii! Cu câtă sete s-ar fi bătut! Le-ar fi plătit turcilor cu vârf şi îndesat pentru mizeriile îndurate atâţia ani...

Pe când lăsa ritmic în apă rama la care trăgea laolaltă cu alţi patru vâslaşi, Ramirez se uita plin de curiozitate la oraşul asediat, la golful străjuit de corăbii creştine. Se ruga în tăcere de Sfânta Fecioară să dea biruinţă apărătorilor Crucii, pentru că numai aşa ar fi fost şi el smuls din robie.

Fără veste, liniştea grea fu sfâşiată de bubuiturile tunurilor, care începură să tragă toate deodată. Scuipau moartea într-o neîntreruptă rostogolire de tunete, şi de pe navele turceşti şi de pe cele creştine. Şi tunurile de pe ziduri intrară în joc. Duelul de artilerie dintre cele două flote făcea mult zgomot, dar efectele erau aproape nule datorită tangajului care nu îngăduia o ochire corectă.

Simultan, osmanlâii de pe cele trei sute de nave otomane scoaseră un urlet care acoperi câteva clipe canonada. Fanatizaţi de îndemnurile dervişilor, stimulaţi de ordinele ofiţerilor, erau nerăbdători să se bată, să obţină victoria.

Când galerele turceşti se apropiară de corăbiile comandate de Messer Zorzi Doria, potop de săgeţi ţâşniră şi de-o parte şi de alta, făcând puţine victime printre creştinii înveşmântaţi în zale, dar semănând moartea printre otomanii insuficient ocrotiţi de pieptarele lor din piele.

„La abordaj!” semnaliză Balthoglu întregii sale flote.

Puzderia de vase turceşti se năpustiră pe întrecute asupra celor zece vase creştine. Messer Zorzi Doria aştepta însă liniştit asaltul, căci avea pregătită cea mai eficace armă a sa: focul grecesc. La semnalul său, din tuburi mânuite de marinarii creştini ţâşniră şerpi de foc, învăluind în vârtejul lor vasele inamice cele mai apropiate, incendiindu-le, provocând arsuri teribile marinarilor şi soldaţilor musulmani, care se aruncau în apă răcnind de durere. Messer Zorzi avea un singur regret: focul grecesc trebuia folosit cu economie, fiindcă substanţele componente erau scumpe, iar arsenalul imperial abia mai dispunea de anemice rezerve.

În schimb, amiralul Balthoglu dispunea de resurse comparativ nelimitate în oameni şi materiale. Echipajele de pe galerele otomane care izbutiră să străpungă bariera de foc şi să se alipească de navele creştine trecură la abordaj. Îşi cramponau cu căngi galerele de flancurile corăbiilor creştine, apoi se căţărau pe punţile acestora, vioi ca nişte maimuţe, angajând lupte corp la corp cu marinarii genovezi, romei şi candioţi.

Balthoglu urmărea cu încordare desfăşurarea bătăliei. Osmanlâii repurtaseră un prim succes impunându-şi prezenţa pe punţile navelor inamice. Dacă va nimici escadra lui Doria, va înlătura ultimul obstacol care-l mai despărţea de marele lanţ. Ajuns la acesta, îl va tăia, deschizând drum flotei sale, care se va revărsa în Cornul de Aur. Dar soarta bătăliei nu fusese încă decisă. Ghiaurii se luptau cu o îndârjire care-l exaspera. Cert era că factorul surpriză nu-l slujise.

După două ore de lupte necurmate, Balthoglu constată cu uşoară îngrijorare o vizibilă slăbire a intensităţii atacului. Pe punţile navelor creştine luptele continuau corp la corp, dar nu-şi atinseseră încă nici unul din obiectivele propuse. Ceva mai mult, marinarii lui Zorzi Doria, bine înarmaţi şi perfect instruiţi, începuseră să-şi măcelărească adversarii. De pe zidurile Constantinopolelui bombardele revărsau asupra flotei otomane grindină de proiectile, provocându-i mari avarii. Treptat, rândurile musulmanilor începură să se rărească. Numeroase trireme şi galere turceşti, părăsite de echipajele lor, pluteau în derivă, asemenea unor torţe plutitoare.

Îngrijorarea lui Balthoglu spori. Scăpase din mână izbânda mult aşteptată. Echipajele navelor lui păreau să fi intrat în