derută. Situaţia se răsturnase în defavoarea sa. La un moment dat se întrebă dacă nu era mai înţelept să ordone retragerea, mai înainte ca bătălia să se transforme într-un dezastru pentru otomani. Îşi muşcă furios pumnii. Superioritatea ghiaurilor era evidentă. Deznădăjduit, îşi îndreptă ochii spre cer într-o mută imprecaţie. Allah şi Mahomed îşi întorseseră faţa, dând biruinţă duşmanilor lui! Ordonă trompeţilor să sune retragerea. Eşecul acesta îi rănise cumplit sufletul.

Galerele otomane se desprinseră de corăbiile ghiaurilor, silindu-se să transforme amarnica învălmăşeală într-o retragere organizată.

Entuziasmaţi de eşecul musulmanilor, marinarii creştini îi huiduiau, împroşcându-i cu sudălmi şi râsete de batjocură.

* * *

Aşezat turceşte pe sofaua din cortul său, padişahul stătea tăcut, ţinând ochii plecaţi. Comandanţii de mari unităţi, în frunte cu Zaganos-Paşa, se îmbulziseră ca oile în dreptul intrării, fără a îndrăzni să-i tulbure meditaţia. Marele vizir se aşezase deoparte, ca şi când s-ar fi desolidarizat de acţiunile lor. Pe chipurile generalilor se citea o profundă consternare. Numai Khalil îşi examina calm unghiile frumos tăiate. Atitudinea lui era elocventă: „Iată unde aţi ajuns cu toţii! Încă o înfrângere ca aceasta, şi moralul trupelor se va prăbuşi! Când v-am sfătuit să nu dezlănţuiţi războiul, nu m-aţi ascultat! Acum suferiţi consecinţele!”

Mehmed tăcea. Tăcerea lui era mai încărcată de ameninţări decât cele mai gălăgioase reproşuri.

Balthoglu se trăsese înapoia lui Zaganos-Paşa ca după un paravan. Simţea un gol dureros în capul pieptului. Se întreba dacă dimineaţa următoare îl va mai găsi printre cei vii.

Zaganos-Paşa căuta să-şi formuleze răspunsuri la întrebările pe care sultanul i le va pune eventual în legătură cu nereuşita operaţie ofensivă a flotei. Nu-l supăra prea tare înfrângerea amiralului, în care mirosise demult un viitor rival. Îl deranja numai în măsura în care i se putea şi lui reproşa indirect recentul insucces. Vizirului armatei nu-i era îngăduit să se spele pe mâini ca Pilat din Pont.

Padişahul ridică încet ochii asupra generalilor săi. Pe chipul lui, de un calm îngheţat, se aşternuse o expresie impenetrabilă. Toţi cei de faţă recunoscură încă o dată uimitoarea lui stăpânire de sine.

– Ce învăţături aţi tras de pe urma atacului ratat al flotei noastre? întrebă, fără a se adresa cuiva anume.

Generalii se foiră, privindu-se neliniştiţi. Zaganos-Paşa avu cel dintâi curajul să răspundă:

– Absenţa flotei din Marea Neagră a înrâurit negativ desfăşurarea operaţiunii navale întreprinse de amiralul Balthoglu. A fost o acţiune pripită. Şi urmările s-au văzut.

Mehmed era atât de absorbit de propriile lui gânduri, încât nici nu-i auzise replica. Se întreba ce măsuri să ia. Dacă ar ordona pedepsirea lui Balthoglu, ar da apă la moara lui Khalil, duşmanul declarat al acestei campanii. Apoi, el, Mehmed, poruncise executarea atacului naval. Insuccesul lui Balthoglu se răsfrângea şi asupra lui!

– În ceea ce mă priveşte, am tras o învăţătură, spuse sultanul, ignorând intervenţia verbală a lui Zaganos. Dacă am fi avut câteva baterii de artilerie pe ţărmul Galatei, bătălia navală de azi ar fi avut alt final.

Amiralul răsuflă adânc. Sultanul Mehmed se arăta mai moderat decât şi-ar fi închipuit cineva. Şi Zaganos se linişti. În schimb, marele vizir se încruntă nemulţumit. Padişahul îi prevăzuse reacţia şi îi neutralizase argumentele. Vorbele lui Mehmed strecurară însă temeri în sufletul generalilor, căci implicaţiile lor erau clare: Galata trebuia ocupată! Işak-Paşa îşi îngădui să ridice o obiecţiune:

– Slăvite Stăpâne, o acţiune ofensivă împotriva Galatei ar ridica Republica Genovei împotriva noastră. Galata neutră constituie un avantaj apreciabil.

– Prin Galata neutră, agenţii noştri pot intra şi ieşi neobservaţi din Constantinopole, preciză Yakub-Paşa.

– Este necesar ca Galata să-şi păstreze statutul actual, opină şi Zaganos-Paşa.

Sultanul recunoscu în sinea lui că argumentele militarilor erau întemeiate. Se uită la marele vizir.

– Ce părere ai, Khalil?

Marele vizir îşi spuse că sultanul era foarte abil, în ciuda tinereţii sale. Mehmed îl pusese în situaţia de a susţine opinia lui Zaganos şi a celorlalţi generali.

– Sunt de părere, Înalte şi Puternice Stăpâne, că păstrarea neutralităţii Galatei este pentru noi imperativă.

Mehmed se arătă împăciuitor:

– Cred că aveţi dreptate. Galata îşi va păstra neutralitatea. Rămân însă la ideea mea în ceea ce priveşte necesitatea bombardării navelor creştine din Cornul de Aur. Voi porunci constructorilor noştri să-mi făurească nişte tunuri capabile să arunce proiectile în golf, trecând peste zidurile Galatei. S-ar putea realiza acest deziderat dacă s-ar modifica înclinarea ţevii, astfel încât proiectilul să urmeze o traiectorie înaltă. „Nu e prost sultanul!” reflectă Khalil.

– Regret că Orban nu se mai află printre noi, spuse Mehmed. Era un om remarcabil. Să sperăm că inginerii noştri vor şti să se folosească de învăţăturile lui.

A doua zi de dimineaţă, constructorii de tunuri, convocaţi la cartierul general imperial, se înfăţişară sultanului. Studiară cu atenţie o schiţă făurită de acesta. Decanul de vârstă se consultă cu ceilalţi tehnicieni, apoi, în numele lor, dădu un răspuns afirmativ:

– Vom turna un nou tun, cu caracteristicile ordonate de Înălţimea-voastră.

– Nu! Asta cere timp. Prea mult timp. Afetul trebuie modificat!

Constructorii studiară iarăşi schiţa.

– Aşa vom face, Mărite Stăpâne! rosti decanul.

– Îmi pare bine că m-aţi înţeles! vorbi sultanul înseninat. Şi acum la lucru!

* * *

În Constantinopole domnea o atmosferă de sărbătoare. Splendida rezistenţă a lui Messer Zorzi Doria nu numai că salvase Cornul de Aur, dar dovedise totdeodată că turcii puteau fi înfrânţi. Acest succes sporise euforia generală, alimentată în primul rând de eroica ispravă a căpitanului Vorenas, care se jertfise aruncând în aer tunul cel mare al lui Orban.

Strategii de cafenea mutau pe tăblia meselor gogoloaşe minuscule de pâine, care ţineau loc de batalioane, regimente sau divizii. „Turcii vor fi prinşi între două focuri! Pe de o parte, forţele noastre militare, pe de alta, creştinii din Occident, care se concentrează la nord de Dunăre! Când aceşti cruciaţi se vor revărsa peste Balcani, osmanlâii vor fugi ca iepurii! Răbdare! Cerul se va lumina şi pentru noi!”

Constantinopolitanii cu spirit politic lansau teorii de o logică aparent impecabilă: „Apusenii nu vor îngădui ca Bizanţul, ultimul obstacol creştin din Balcani aflat în calea păgânilor, să sucombe sub presiunea Islamului! Interesul lor este să existăm! Căci turcii nu vor îndrăzni să atace Europa Centrală atâta vreme cât vor şti că în extremitatea de sud-est a