În această ambianţă euforică, lui Theophilos Vorenas, căpitanul erou, i se făcură funeralii grandioase, bineînţeles atâta cât era posibil într-un oraş asediat. Sute de oameni îl conduseră până la lăcaşul său de veci, corurile intonară imnuri funebre, mirosuri de flori şi de tămâie pluteau deasupra cortegiului.

Nu s-ar fi zis că lumea se afla la o înmormântare. Ici-colo se auzeau râsete, se spuneau glume pe seama osmanlâilor, dar mai ales erau comentate ultimele evenimente.

Dintre toţi oamenii care mergeau în urma carului mortuar, numai Marula era copleşită de durere. Mergea între tatăl şi unchiul ei, înaltă, masivă, bărbătoasă, păşind apăsat ca un ostaş, ţinând fruntea plecată. Când cortegiul ajunse în faţa mormântului deschis, iar soborul de preoţi psalmodie rugăciunea morţilor, Marula se plecă asupra sicriului, aşezat pe pământ, alături de groapă, şi, mai înainte ca groparii să-l coboare în adânc, făcu un gest care umplu de uimire asistenţa. Îşi lepădă de pe cap vălurile cernite, îşi desfăcu părul, lăsându-l să cadă pe umeri, aşa cum îl purtau bărbaţii, luă sabia de pe pieptul lui Vorenas şi, ridicând-o cu vârful spre cer, rosti cu solemnitate:

– Jur să te răzbun, descăpăţânând cu sabia asta o sută de păgâni!

Unii oameni rămaseră impresionaţi de legământul ei, alţii, mai sceptici, îşi ziseră că însufleţirea-i belicoasă se va potoli treptat. Sabia va eşua în cele din urmă pe o panoplie cu arme străvechi. Dar Marula nu era o femeie ca toate celelalte. În clipa în care jurase să ucidă o sută de musulmani, avusese revelaţia adevăratului ei rost pe pământ. Poate că o impresionase pilda Jeannei d'Arc, eroina Franţei.

După ce se înapoie de la cimitir acasă, Marula începu - spre stupoarea tatălui ei - să încerce armuri, căutând una care să i se potrivească. Nu-i fu greu să găsească un exemplar pe măsură, căci era voinică şi spătoasă ca un zdrahon. Apoi o fulgeră o idee. Nu trebuia să poarte orice armură, ci armura lui Theophilos Vorenas, al cărui spirit îi va înarma sufletul şi braţul. Când o îmbrăcă, se simţi renăscută. Armura îi venea perfect, fiindcă şi Vorenas fusese un bărbat voinic. Puse apoi mâna pe sabie, şi în acea clipă o străbătu un fior ciudat. Învârti arma prin aer şi avu senzaţia că puterea i se înzeceşte. Exaltată la culme, încălecă pe calul lui Vorenas şi, fără să ţină seama de obiecţiile tatălui ei, porni spre ziduri, urmată doar de un slujitor călare.

Lumea de pe stradă arunca priviri pline de admiraţie mândrului cavaler cu plete lungi, înveşmântat în strălucitoarea armură. Marula ţinea capul sus şi pieptul scos înainte. „Ştia” că fusese aleasă de Dumnezeu spre a salva Constantinopolele creştin.

Îl găsi pe împărat în faţa porţii Sfântului Roman. Nu-i fusese greu să ajungă până la el, căci armura lui Vorenas, bine cunoscută de soldaţi, îi deschisese toate barierele. Trecerea ei stârnise un fel de teamă superstiţioasă. Fantoma ofiţerului mort la datorie părea să se fi întors de dincolo de mormânt, spre a apăra prin luptă Crucea.

Ajunsă în faţa împăratului, Marula puse un genunchi în pământ.

– Mărite Doamne, îmi pun sabia în slujba Majestăţii-tale şi a lui Dumnezeu!

Glasul ei aspru, bărbătesc, îl înşelă pe Constantinos.

– Îţi mulţumesc, mândre cavaler! Cum te cheamă? Ridică-ţi viziera, ca să-ţi desluşesc chipul!

Marula se execută, dezvăluindu-şi obrazul femeiesc.

– Sunt Marula Iagros, Sire. Tatăl meu este mareşalul palatului.

Basileul zâmbi, plăcut impresionat de ţinuta ei marţială.

– Mă bucură însufleţirea ta, Marula Iagros, dar mă tem că locul unei femei nu este pe câmpul de luptă...

– Ştiu să mânuiesc armele, sire. Tatăl meu mi-a îngăduit să fac exerciţii cu sabia, cu arcul şi cu lancea încă din copilărie. A regretat întotdeauna că nu a avut un copil de sex bărbătesc, iar eu m-am străduit, în limita puterilor mele, să-i risipesc această amărăciune. Ordonă, Mărite Doamne, oricăruia dintre ofiţerii tăi aici prezenţi să îşi încerce măiestria în mânuirea armelor, înfruntându-mă!

Basileul ezită o clipă, apoi făcu semn unui ofiţer din suita lui să îşi măsoare forţele cu fiica lui Iagros.

Ofiţerul îmbrăcat în zale se apropie de Marula, zâmbind cu masculină superioritate.

– Lasă-ţi viziera, cavalerule! îi vorbi cu asprime Marula. Nu vreau să te sluţesc!

Militarul se întunecă. Sfidarea, chiar din partea unei femei, nu putea fi tolerată.

– Nu te preocupa de viziera mea, Marula Iagros! Atacă-mă!

Marula îl privi cu milă.

– Cum vrei! Să nu spui că nu te-am prevenit!

Ridică sabia, rotind-o prin aer. Ofiţerul încercă să pareze cu scutul lovitura, dar, spre uluiala spectatorilor, şocul fu atât de violent, încât i-l zbură din mână. Obrazul militarului se făcu pământiu. Femeia aceasta încrezută şi îndărătnică îl făcuse de râs în faţa împăratului.

– Apără-te cu sabia, cavalerule! Nu te mai codi! îl apostrofă Marula. Şi lasă-ţi viziera!

Furibund, militarul nu aşteptă să i se repete invitaţia. Coborî viziera şi se aşeză în poziţie de luptă.

Atacul Marulei fu atât de fulgerător, forţa loviturii ei atât de formidabilă, încât sabia ofiţerului, smulsă, făcu un salt prin aer, căzând la picioarele împăratului. Ofiţerul luă atunci o lance, dar sabia grea a Marulei se abătu ca un baros, îndoind-o. Lama sclipi apoi în soare şi izbi cu violenţă casca de fier, împodobită cu pene. Se auzi un zgomot sec, şi adversarul ei se prăbuşi la pământ.

Împăratul şi însoţitorii lui se uitară consternaţi la ofiţerul culcat în ţărână, apoi îşi întoarseră privirile cu uimire, aproape cu teamă, spre fiica lui Iagros.

– Mai doreşte cineva să-şi încerce puterile cu mine? întrebă Marula cu simplitate.

– Nu mai este nevoie, răspunse grav basileul. Am văzut ce poţi! Te primim cu dragă inimă în rândurile noastre! Vei face parte din compania denumită de azi înainte „Theophilos Vorenas”.

– Mulţumesc, Sire! Sunt sigură că spiritul lui salută cu bucurie hotărârea Majestăţii-tale...

Deşi împăratul încercă să o repartizeze într-un sector mai puţin primejduit, Marula stărui să fie afectată apărării porţii Sfântului Roman. Basileul îi încuviinţă şi această cerere. Poate că era un semn dumnezeiesc.

Încă de la prima ciocnire cu inamicul, Marula îşi dovedi însuşirile războinice. Două regimente turceşti declanşaseră un atac împotriva porţii Sfântului Roman, spre a acoperi instalarea unor maşini de asediu în imediata