apropiere a zidurilor. Giustiniani şi mercenarii săi contraatacaseră, dar superioritatea numerică a inamicului îi puse în curând în grea postură. Împăratul ordonă atunci unui detaşament bizantin să intervină în sprijinul genovezilor. Detaşamentul cuprindea şi compania „Theophilos Vorenas”. Sosise timpul ca Marula să primească botezul sângelui.

O manevră abilă a bizantinilor, urmată de un contraatac în flancul stâng al regimentelor otomane, restabili oarecum echilibrul de forţe. Karagea-Paşa, care asista de pe un dâmb la desfăşurarea luptei, aruncă în acţiune încă un regiment de infanterie şi două regimente de spahii.

Lupta luă iarăşi o întorsătură favorabilă turcilor. Dar prezenţa Marulei, cunoscută acum de toţi soldaţii din tabăra creştină, îi stimula pe mercenari şi pe romeii trimişi în ajutorul lor să se bată cu înverşunare. Virtuţile ei războinice făcură minuni. Mânuia sabia grea în năprasnice secerări, prăpădind pe duşmani.

Încinsă de efort, îşi smulse casca de pe cap, lăsând părul să se agite în vânt. Cosiţele-i femeieşti electrizară pe creştini şi-i descumpăniră pe osmanlâi. S-ar fi zis că un arhanghel cu chip femeiesc coborâse din slăvi, spre a da curaj apărătorilor Crucii. Trăsăturile aspre ale Marulei căpătaseră o frumuseţe bizară. După aproape două ore de învălmăşeală sângeroasă, turcii se retraseră, lăsând în urmă mulţi morţi.

În tabăra bizantină moralul soldaţilor era excelent. Constantinopolitanii îşi spuneau că sultanul Mehmed, deprimat după repetatele-i eşecuri, nu va întârzia să ridice asediul oraşului. Bizanţul nemuritor avea să-i înmormânteze speranţele şi faima.

* * *

Primele tunuri modificate potrivit proiectelor sultanului fură instalate pe poziţii, în faţa zidurilor Galatei genoveze, sub supravegherea personală a lui Zaganos-Paşa. Tragerile de încercare urmau să fie executate în prezenţa lui Mehmed al Il-lea.

Vizirul armatei era neliniştit. Ştia că stăpânul său avea nevoie de un succes militar spre a precumpăni argumentele defetistului Khalil, campionul profeţiilor funeste. Padişahul ajunsese să creadă că oraşul Constantinopole era înzestrat cu puteri malefice. Numai aşa puteau fi explicate nenorocirile care se abăteau asupra duşmanilor lui ori de câte ori aceştia încercau să-l ia cu asalt. Până şi cruciaţii latini, ce izbutiseră să-l cucerească, fuseseră în cele din urmă izgoniţi cu ruşine din această metropolă blestemată.

Pentru a asista la trageri, padişahul se instală pe malul nordic al Cornului de Aur, în afara zidurilor Galatei. Prima salvă nu avu efect. Proiectilele căzură în golf, ridicând snopi de apă înspumată. Dar Mehmed se bucură. Tunurile imaginate de el demonstrau că se putea trage totuşi asupra porturilor din Cornul de Aur, peste zidurile Galatei.

A doua salvă, ceva mai lungă, lovi în plin o galeră şi două mici ambarcaţii cu pânze, care fură înghiţite de valuri în câteva minute.

Încântat, sultanul se întoarse spre ofiţerii săi:

– Invulnerabilitatea Cornului de Aur a intrat în domeniul trecutului. Artileria noastră a mai sfărâmat un mit!

* * *

Senatorul Evghenis Kalamides părăsi îngrijorat palatul Blachernelor. Dezbaterile consiliului de război imperial luaseră la un moment dat o întorsătură urâtă. Generalul Chrisogeorghis ceruse împăratului să supună pe oamenii avuţi din Constantinopole unei forţate contribuţii în bani. Mai ceruse ca prefectul poliţiei să fie autorizat a efectua percheziţii în locuinţele particulare pentru depistarea tezaurelor ascunse.

Totul plecase de la vestea scufundării galerei bizantine din Cornul de Aur. Generalul Chrisogeorghis ceruse să se toarne la Arsenal, pentru nevoile armatei, treizeci de tunuri, pe care să le folosească împotriva bateriilor de artilerie otomane amplasate pe ţărmul nordic al Cornului de Aur. Rigas, comandantul Arsenalului, declarase că nu poate asigura făurirea tunurilor solicitate, fiindcă nu dispunea de cantităţile de bronz necesare. În al doilea rând, muncitorii de la atelierele de turnătorie refuzau să se mai prezinte la lucru, deoarece nu li se mai plătiseră salariile de aproape trei luni. Interpelat de împărat, Pavlidis, ministrul Finanţelor, declarase că tezaurul se golise, că impozitele intrate cu mare întârziere erau neîndestulătoare spre a acoperi cheltuielile crescânde ale armatei. Numai o contribuţie extraordinară din partea cetăţenilor avuţi ar mai putea salva situaţia.

Atunci se ridicase Chrisogeorghis, cerând cu violenţă impunerea masivă şi forţată a bogătaşilor, indiferent de rangul lor.

– Dacă nu luăm măsuri grabnice de apărare, foarte curând tunurile sultanului vor cânta prohodul Constantinopolelui! îşi încheiase mânios tirada.

Spre a împiedica redactarea decretului pretins de Chrisogeorghis, membrii avuţi ai consiliului se întrecuseră în a face unele danii tezaurului public.

Pentru procurarea bronzului trebuincios tunurilor, generalul mai ceruse topirea tuturor clopotelor din oraş. Vicarul Patriarhiei se opusese cu vehemenţă, dar în cele din urmă acceptase topirea a două sute de clopote de mărime mijlocie.

Alvisio Diedo, care asista la consiliu, recomandase ca flota creştină din Cornul de Aur să fie adăpostită sub zidurile Galatei, acolo unde tirul artileriei inamice constituia un unghi mort. Formula lui fusese admisă.

Kalamides fusese neplăcut impresionat de nervozitatea manifestată de împărat şi de conducătorii militari bizantini, care nu se lăsaseră contaminaţi de optimismul marelui public. De la asemenea oameni se putea aştepta la cele mai severe măsuri. Kalamides zâmbi amar. Dacă zbirii prefectului poliţiei îi vor percheziţiona palatul, nu vor găsi nimic, căci cea mai mare parte a averilor lui se aflau acum la Veneţia. Dar pe ce mâini încăpuseră acolo? Întrebarea aceasta îl chinuia cumplit.

Când ajunse la locuinţa sa, majordomul îi ieşi înainte.

– Kir Kaligas vă aşteaptă în sala albastră, Clarissime!

Senatorul se încruntă. Ce căuta spionul acesta aici? Asemenea relaţii trebuiau evitate, mai ales acum!

Enervat, intră în sala albastră şi închise precaut uşa în urma sa. Kaligas se ridică dintr-un jilţ şi îi zâmbi cu o prietenie pe care protocolarul Kalamides o socoti impertinentă.

– Ce e cu tine, Kaligas? îl întrebă iritat. Când te-am trimis pentru ultima oară la Adrianopole, mi-ai spus că ai să rămâi acolo până la sfârşitul războiului.

Kaligas clătină din cap cu tristeţe.

– Eh, dacă toate s-ar face după voia omului... Din nefericire, turcii nu sunt stăpâni comozi. Te storc ca pe o lămâie, iar când nu mai au nevoie de tine, te aruncă la gunoi.

Amfitrionul îl privi bănuitor. Devenise Kaligas agent provocator? Adoptă o atitudine prudentă.

– Ce-ai spune, Kaligas, dacă te-aş denunţa turcilor că-i ponegreşti? rosti cu ton de glumă.

– Îţi închipui, Ilustrissime, că m-am socotit vreodată prietenul lor? Se folosesc de mine aşa cum se folosesc şi de dumneata.

– Nu-mi place tonul ăsta!

– Are să-ţi placă şi