aceeaşi speranţă, ceea ce şi aveau în măsura în care negrii erau capabili de aşa ceva, aşa cum şi Ratcliffe chiar, descendentul unui lung şi pur şir de munteni anglo-saxoni şi – menit să fie – părinte al unui la fel de lung şi de pur şir de dijmaşi albi săraci care nu stăpâniseră niciodată vreun sclav şi nici nu aveau să stăpânească, întrucât fiecare dintre ei se îmbibase şi avea să se îmbibe din laptele mamei sale cu o antipatie personală violentă nu faţă de sclavie ci faţă de pieile negre, ar fi putut explica: mintea simplă de copil a sclavului se înflăcărase imediat la gândul că el ajuta acum la construirea nu numai a celui mai mare edificiu din întreaga regiune, ci şi probabil a celui mai mare pe care l-ar fi văzut el vreodată; asta era tot, dar asta era de ajuns) ca unul singur pentru că era al lor, mai mare decât oricare altul pentru că el era suma lor a tuturor şi, fiind suma lor a tuturor, trebuia să le înalţe toate speranţele şi aspiraţiile deopotrivă cu propria lui cupolă aspirând şi avântându-se tot mai sus, astfel încât, asudaţi şi obosiţi şi mereu cu aceeaşi vigoare, îşi aruncau unul altuia câte o privire, puţin sfioşi, puţin uimiţi, dar şi cu ceva care aducea a umilinţă, ca şi cum şi-ar fi dat seama sau ar fi fost, timp de o clipă cel puţin, capabili să creadă că oamenii, toţi oamenii, inclusiv ei înşişi, ar fi fost puţin mai buni, poate chiar mai puri, decât crezuseră, se aşteptaseră sau chiar ar fi avut nevoie să fie. Deşi mai aveau încă puţin de lucru cu Ratcliffe: banii, cei cincisprezece dolari reprezentând lacătul lui Holston şi în acelaşi timp unsoarea de osii a indienilor Chickasaw; nu chiar o neplăcere, pentru că nu fusese niciodată o piedică pentru ei nici chiar cu trei ani înainte pe vremea când se ivise problema, şi acum, după trei ani, chiar şi acea surcică uşoară care nu însemna niciun impediment fusese tocită de familiaritate şi de obişnuinţă la mai puţin de dimensiunile unei scobitori; doar ceva prezent, doar vizibilă, sau, adică, audibilă; şi nu neplăcere cu Ratcliffe pentru că el îi făcea să se simtă prea contrapuşi scobitorii; mai mult: el era principala victimă a acestei situaţii, primul care avea de suferit, întrucât pe când în cazul celorlalţi era mai ales vorba de neatenţie, de puţin umor, din când în când şi de puţină plictiseală şi nerăbdare repede trecătoare, în cazul lui era vorba de ruşine, uimire, puţină spaimă şi disperare ca la un om care se luptă cu un viciu congenital, fără speranţă, de needucat, deja învins. Acum nu mai era vorba nici măcar de bani, de cei cincisprezece dolari. Era faptul că ei îi refuzaseră, şi refuzându-i comiseseră poate o eroare fatală şi iremediabilă. El încerca să explice: „E ca şi cum Bătrânul Stăpân şi ceilalţi toţi de acolo de sus care dirijează soarta omului s-ar uita în jos la noi şi ar spune: Ia te uită, se pare că pădurarii ăia nenorociţi de acolo de jos nu-i vor pe ăştia cincisprezece dolari pe care noi voiam să li-i dăm pe degeaba şi pe gratis şi pe nimic. Aşa că poate că nu vor nimic de la noi. Aşa că poate mai bine am face cum se pare că şi-o doresc ei, şi să-i lăsăm să asude şi să se zbată şi să se agite cât pot ei mai bine singuri”.

 

Ceea ce ei – oraşul – făcură, deşi nici chiar atunci tribunalul nu fu terminat timp de încă alţi şase ani. Nu că ei n-ar fi crezut că ar fi fost; terminat; simplu şi pătrat, cu podele şi acoperiş şi ferestre, cu un hol central şi cele patru birouri – pentru şerif şi perceptor şi cel administrativ şi cel electoral (care – cel al funcţionarilor electorali – urma să conţină urnele de vot şi cabinele pentru votare) – jos, şi sala de şedinţe a tribunalului şi camera de deliberare a juriului şi cea a judecătorului deasupra – chiar până şi guguştiucii şi vrăbiile englezeşti, şi ele emigrante dar nu pionieri, devenite urbane, cu neputinţă de expulzat de fapt, venite tot drumul de la coasta Atlanticului îndată ce oraşul devenise un oraş cu nume, luând în posesie rigolele şi streşinile aproape înainte ca ultimul ciocan să-şi fi terminat treaba, tandri şi inepuizabili primii, sporovăitoare şi nenumărate celelalte. Apoi în al şaselea an bătrânul Alec Holston muri şi lăsă moştenire îndărăt oraşului cei cincisprezece dolari pe care acesta i-i plătise pentru lacăt; cu doi ani înainte, Louis Grenier murise şi moştenitorii lui mai deţineau încă în păstrare pentru a elibera la cerere cele cincisprezece sute de dolari pe care testamentul lui le lăsase oraşului, şi acum era un nou venit prin regiune, un bărbat numit John Sartoris, cu sclavi şi unelte şi bani şi el, ca şi Grenier şi Sutpen, dar care era un şi mai bun obstacol pentru Sutpen decât fusese Grenier, pentru că era evident de la început că el, Sartoris, era felul de om care i-ar fi putut face faţă lui Sutpen în sensul că un bărbat cu o sabie sau chiar cu o sabie mică şi destul curaj pentru ea putea face faţă unuia cu o secure; şi în vara aceea (arhitectul de la Paris al lui Sutpen plecase de mult îndărăt în locul acela, oricare ar fi fost, de unde venise şi spre care făcuse singura sa încercare neizbutită de miez de noapte de a se întoarce, dar izvorul, fluxul său de cărămizi nu se ostoise niciun moment; tiparele şi cuptoarele sale terminaseră închisoarea şi ridicau acum zidurile celor două biserici şi la mijlocul secolului aveau să isprăvească cele ce aveau să fie cunoscute în întregul Mississippi de nord şi Tennessee de est ca fiind Academia, Institutul Feminin) exista un comitet: Compson şi Sartoris şi Peabody (şi in absentia Sutpen; şi nici n-avea să afle vreodată oraşul exact cât din costurile suplimentare fusese completat de Sutpen şi