***

Şi iată că tocmai acum, povestind, am redescoperit cu nelinişte ce se petrecuse cu o clipă înainte de a-mi pierde memoria.

Cercul s-a închis. Acum ştiu. Acum, în zorii zilei de 18 aprilie, duminica Paştelui, am scris ce se petrecuse pe 21 martie, noaptea târziu, cu cel care crezusem că era abatele Dalla Piccola...

25

Limpezirea ideilor

Din jurnalele din 18 şi 19 aprilie 1897

În momentul ăsta cei care, peste umărul lui Simonini, ar fi citit cele scrise de Dalla Piccola ar fi văzut că textul se întrerupea, de parcă tocul, pe care mâna nu reuşea să-l mai ţină, ar fi căzut, pe când trupul celui ce scria luneca pe jos, o lungă mâzgălitură fără sens ce se termina dincolo de foaie, mânjind fetrul verde de pe masa de scris. Iar după aceea, pe o foaie următoare, părea că de scris se reapucase căpitanul Simonini.

Acesta se trezise îmbrăcat în preot, cu peruca lui Dalla Piccola, dar acum ştiind fără umbră de îndoială că era Simonini. Văzuse imediat, deschise pe masă şi acoperite cu un scris isteric şi din ce în ce mai confuz, ultimele pagini pe care le redactase pretinsul Dalla Piccola şi pe când citea asuda, inima îi palpita şi îşi amintea, până la punctul unde scrisul abatelui se termina, iar el (abatele) sau el (Simonini) leşinaseră; nu... el leşinase.

Imediat ce-şi revenise şi mintea i se limpezea încet-încet, totul devenea clar. Vindecându-se înţelegea, şi ştia că e unul si acelaşi cu Dalla Piccola, ceea ce cu o seară înainte Dalla Piccola îşi amintise îşi amintea acum şi el, adică îşi aducea aminte că în ipostaza abatelui Dalla Piccola (nu cel cu dinţii ieşiţi în afară, pe care-l ucisese, ci celălalt, pe care-l făcuse să renască şi-l întruchipase ani de zile) avusese teribila experienţă a liturghiei negre.

Ce se întâmplase apoi? Poate că, luptându-se cu el, Diana avusese timp să-i smulgă peruca, poate pentru a putea să târască trupul nefericitei până la hazna trebuise să-şi scoată tunica şi apoi, cu minţile aproape pierdute, se întorsese din instinct şi intrase în propria-i cameră din rue Maître-Albert, unde se trezise în dimineaţa de 22 martie, neînstare să înţeleagă unde-i erau veşmintele.

Contactul fizic cu Diana, dezvăluirea originii ei atât de ruşinoase şi crima lui necesară, aproape rituală, fuseseră prea mult pentru el şi în noaptea aceea îşi pierduse memoria, sau poate că şi-o pierduseră împreună, şi Dalla Piccola, şi Simonini, iar cele două personalităţi alternaseră în decursul lunii respective. Probabil că, aşa cum i se întâmpla Dianei, trecea de la o condiţie la cealaltă printr-o criză, un raptus epileptic, un leşin, cine ştie, dar nu-şi dădea seama şi de fiecare dată se trezea altfel, crezând că pur şi simplu dormise.

Terapia doctorului Froïde funcţionase (chiar dacă doctorul nu avea să ştie niciodată că funcţiona). Povestindu-i de fiecare dată celuilalt amintirile pe care le extrăgea cu trudă, ca în somn, din torpoarea memoriei sale, Simonini ajunsese la punctul crucial, la faptul traumatic care-i provocase amnezia şi făcuse din el două persoane diferite, dintre care fiecare îşi amintea o parte din trecutul său, fără ca el, sau celălalt care era tot el însuşi, să izbutească să recompună unitatea lor, şi flecare încercase să-i ascundă celuilalt motivul îngrozitor, de neamintit, al acelei anulări.

Reamintindu-şi, Simonini se simţea epuizat şi, ca să se asigure că renăscuse cu adevărat la o nouă viaţă, închisese jurnalul şi hotărâse să iasă şi să se expună oricărei întâlniri, ştiind acum cine era. Simţea nevoia unei mese complete, dar în ziua aceea nu voia nicio delicatesă, deoarece simţurile lui fuseseră zguduite. Ca un eremit din Tebaida, simţea nevoia de pocăinţă. Se dusese la Flicoteaux, şi cu treisprezece bănuţi reuşise să mănânce prost în mod cumpătat.

Întors acasă, aşternuse pe hârtie unele amănunte pe care acum le termina de reconstituit. Nu exista niciun motiv ca să continue un jurnal început ca să-şi amintească ceea ce acum ştia, însă jurnalul devenise obişnuinţă. Presupunând că exista un Dalla Piccola diferit de el, cultivase ceva mai mult de o lună de zile iluzia că exista cineva cu care să dialogheze, iar dialogând îşi dăduse seama cât de nesigur fusese în permanenţă, încă din copilărie. Poate că (îndrăzneşte Naratorul) îşi scindase personalitatea tocmai ca să-şi creeze un interlocutor.

Acum venise momentul să-şi dea seama că Celălalt nu exista şi că jurnalul este o convorbire solitară. Totuşi, se obişnuise cu această monodie şi hotărî să continue astfel. Nu înseamnă că se iubea în mod deosebit, dar antipatia pe care o simţea pentru ceilalţi îl făcea să se suporte pe sine.

Îl adusese în scenă pe Dalla Piccola — al său, când deja îl ucisese pe cel adevărat — atunci când Lagrange îi ceruse să se ocupe de Boullan. Gândea că pentru multe treburi un om al bisericii ar fi deşteptat mai puţine bănuieli decât un laic. Şi nu-i displăcea să reînvie un om pe care-l suprimase.

Atunci când cumpărase, foarte ieftin, casa şi magazinul din impasse Maubert, nu folosise imediat camera şi ieşirea din rue Maître-Albert, ci preferase să-şi stabilească adresa în impasse, ca să poată dispune de prăvălie. Odată intrat în scenă Dalla Piccola, mobilase camera cu piese ieftine şi plasase acolo locuinţa-fantomă a abatelui-fantomă.

Pe lângă spionarea în mediile sataniste şi ocultiste, Dalla Piccola servise şi pentru apariţii la căpătâiul unui muribund, chemat de ruda apropiată (sau depărtată) care avea să fie mai apoi beneficiara testamentului pe care Simonini urma să-l ticluiască — astfel că, dacă cineva s-ar fi îndoit de documentul acela neaşteptat, ar fi existat mărturia unui om al bisericii, care putea să jure că testamentul coincidea cu ultimele dorinţe pe care i le şoptise cel aflat pe moarte. Până când, odată cu afacerea Taxil, Dalla Piccola devenise esenţial şi, practic, făcuse toată treaba aceea mai bine de zece ani.

În ipostaza lui Dalla Piccola, Simonini putuse să se apropie şi de părintele Bergamaschi şi de