Păcat că acum Dalla Piccola trebuia să dispară (destinul tuturor abaţilor cu numele acela), dar Simonini trebuia să se debaraseze de toată afacerea, atât pentru a şterge amintirea tuturor faptelor ruşinoase care-l conduseseră la traumă, cât şi pentru că luni după Paşte, Taxil, conform promisiunii lui, avea să facă abjurare publică, precum şi pentru că, Diana fiind acum dispărută, era mai bine să facă să se piardă orice urmă a complotului, în cazul în care cineva ar fi pus întrebări neliniştitoare.

Era sâmbăta Paştelui, avea la dispoziţie după-amiaza, ziua de sărbătoare a duminicii şi dimineaţa de luni. Încă de seara îmbrăcase din nou veşmintele lui Dalla Piccola ca să-l întâlnească pe Taxil, care timp de aproape o lună se dusese o dată la două-trei zile la Auteuil fără să-i găsească nici pe Diana, nici pe el, ci doar pe bătrâna care zicea că nu ştie nimic şi chiar se temea de vreo răpire dinspre partea masonilor. Îi spusese că Du Maurier îi dăduse în sfârşit adresa adevăratei familii a Dianei, la Charlestone, şi că găsise ocazia s-o îmbarce din nou pentru America. Tocmai la timp pentru ca Taxil să-şi poată pune în scenă darea pe faţă a înşelătoriei. Îi dăduse cinci mii de franci avans din cei şaptezeci şi cinci de mii promişi şi-şi dăduseră întâlnire la societatea de geografie.

Tot cu identitatea lui Dalla Piccola, se dusese la Auteuil. Mare surpriză pentru bătrână, care nici ea nu-i mai văzuse nici pe el, nici pe Diana de aproape o lună şi nu ştia ce să-i spună bietului domn Taxil care se prezentase de-atâtea ori. Îi spusese aceeaşi poveste. Diana îşi regăsise familia şi se întorsese în America. O plată generoasă la plecare o făcuse pe zgripţuroaică să tacă; aceasta îşi adunase boarfele şi se cărase după-amiază.

Seara, Simonini arsese toate documentele şi urmele afacerii şi-i dusese în dar lui Gaviali o ladă cu toate hainele şi podoabele Dianei. Un vânzător de boarfe nu se întreba niciodată de unde proveneau lucrurile care-i cădeau în mână. În dimineaţa de luni se dusese la proprietar şi, invocând o neaşteptată misiune în ţări îndepărtate, anulase închirierea, plătind şi pentru următoarele şase luni, fără să discute. Proprietarul se dusese cu el acasă ca să controleze dacă mobilele şi pereţii erau în bună stare, îşi luase cheile înapoi şi închisese răsucind de două ori cheia în broască.

Trebuia doar să-l „ucidă” (pentru a doua oară) pe Dalla Piccola. Erau puţine de făcut. Simonini îşi îndepărtase machiajul de abate, pusese la loc tunica pe coridor, şi iată că Dalla Piccola dispăruse de pe faţa pământului. Din precauţie eliminase şi scăunelul de îngenuncheat şi cărţile de rugăciune din apartament, transferându-le în prăvălie ca marfă de vândut unor amatori improbabili, şi iată că avea la dispoziţie un pied-a-terre oarecare de folosit pentru o altă personificare.

Din toată povestea aceea nu mai rămânea nimic, decât în amintirile lui Taxil şi ale lui Bataille. Însă Bataille, după trădarea lui, nu avea, desigur, să se mai arate din nou, iar cât despre Taxil, povestea avea să se încheie în acea după- amiază.

În după-amiaza de 19 aprilie, cu înfăţişarea sa normală, Simonini se dusese să se bucure de spectacolul retractării lui Taxil. Taxil îl cunoscuse, pe lângă Dalla Piccola, doar pe un anume notar Fournier, fără barbă, şaten şi cu doi dinţi de aur şi-l văzuse pe Simonini cu barbă o singură dată, când se dusese să falsifice scrisorile lui Hugo şi Blanc, dar fusese cu vreo cincisprezece ani în urmă şi probabil că uitase chipul acelui copist de manuscrise. Aşa că Simonini, care pentru orice eventualitate făcuse rost de o barbă albă şi nişte ochelari verzi, care-l făceau să treacă drept un membru al Institutului, putea să ia loc liniştit în stal ca să se bucure de spectacol.

Fusese un eveniment despre care dăduseră ştiri toate ziarele. Sala era plină de curioşi, de fideli ai Dianei Vaughan, masoni, jurnalişti şi chiar delegaţi ai arhiepiscopiei şi ai nunţiului apostolic.

Taxil vorbise cu îndrăzneală şi facondă cu totul meridională. Surprinzând auditoriul, care aştepta prezentarea Dianei şi confirmarea a tot ce publicase Taxil în ultimii cincisprezece ani, începuse polemizând cu jurnaliştii catolici şi introdusese nucleul revelaţiilor sale printr-un „E mai bine să râzi decât să plângi, spune înţelepciunea cumpătată a naţiunilor”. Se referise la gustul său pentru mistificare (nu degeaba suntem fii ai Marsiliei, zisese el printre râsetele publicului). Ca să convingă publicul că era un intrigant, povestise cu mare plăcere întâmplarea cu rechinii de la Marsilia şi cea cu oraşul scufundat din lacul Leman. Dar nimic nu egala cea mai mare mistificare din viaţa lui. Şi dă-i, şi povesteşte despre aparenta lui convertire şi despre cum îi păcălise pe confesori şi pe îndrumătorii spirituali care trebuiau să se asigure de sinceritatea pocăinţei lui.

Chiar şi acest început fusese întrerupt, mai întâi de râsete, apoi de intervenţii violente ale diferiţilor preoţi, tot mai scandalizaţi. Unii se ridicau şi părăseau sala, alţii puneau mâna pe scaune pentru a-l linşa. În fine, un mare tămbălău pe deasupra căruia vocea lui Taxil încă reuşea să se facă auzită povestind cum el, pentru a mulţumi Biserica, se hotărâse, după Humanum Genus, să-i vorbească de rău pe masoni. Dar în fond, spunea, şi masonii ar trebui să-mi fie recunoscători, deoarece publicarea ritualurilor nu era străină de hotărârea lor de a suprima nişte practici învechite, devenite ridicole pentru orice mason prieten al progresului. Cât despre catolici, îmi dădusem seama încă din primele zile ale convertirii mele că mulţi dintre ei sunt convinşi că Marele Arhitect al Universului — Fiinţa Supremă a masonilor — este diavolul. Ei bine, n-aveam decât să brodez pe marginea acestei convingeri.

Vacarmul continua. Atunci când Taxil