— Şi aşa, povestea Taxil, am făcut să crească arborele luciferianismului contemporan, în care am introdus un ritual paladic, în întregime de fabricaţie proprie, de la primul până la ultimul rând.

Apoi povestise cum dintr-un vechi prieten alcoolic îl întruchipase pe doctorul Bataille, cum o inventase pe Sophie Walder sau Sapho şi cum, în fine, scrisese toate operele semnate Diana Vaughan. Diana, zisese el, era doar o protestantă, o copistă dactilografă, reprezentantă a unei fabrici americane de maşini de scris, o femeie inteligentă, plină de spirit şi de o elegantă simplitate, cum sunt în general femeile protestante. O făcuse să se intereseze de lucruri ce ţineau de diavol, ea se distrase şi-i devenise complice. Începea să prindă gust de şmecheria asta, să corespondeze cu episcopi şi cardinali, să primească scrisori de la secretarul particular al înaltului Pontif, să informeze Vaticanul despre comploturile luciferiene...

— Însă, continua Taxil, am văzut şi unele cercuri masonice care credeau în simulările noastre. Când Diana a dezvăluit că Adriano Lemma fusese numit de Marele Maestru din Charleston succesorul său la supremul pontificat luciferian, unii masoni italieni, printre care un deputat la Parlament, luaseră ştirea în serios, se plânseseră că Lemmi nu-i informase şi înfiinţaseră în Sicilia, la Napoli şi la Florenţa trei Supreme consilii paladiene independente, numind-o pe Miss Vaughan membru de onoare. Rău famatul domn Margiotta a scris că a cunoscut-o pe domnişoara Vaughan, dar de fapt eu îi povestisem despre o întâlnire, neîntâmplată vreodată, şi el se prefăcuse sau crezuse cu adevărat că-şi amintea de ea. Editorii au fost păcăliţi, dar nu au de ce să se căiască, fiindcă le-am permis să publice nişte opere ce pot rivaliza cu O mie şi una de nopţi.

Domnilor, continuase el, când ne dăm seama că am fost luaţi în râs, cel mai bun lucru este să râdem cu cei de pe margine. Domnule abate Garnier (zisese el, adresându-se unuia dintre criticii cei mai îndârjiţi, care era în sală), mâniindu-te o să faci să se râdă prea mult de dumneata.

— Eşti o canalie! strigase Garnier agitându-şi bastonul, pe când prietenii încercau să-l ţină.

— Pe de altă parte, continuase Taxil serafic, nu putem să-i criticăm pe cei care au crezut în diavolii noştri ce apăreau în ceremoniile de iniţiere. Bunii creştini nu cred oare că Satana l-a dus pe Iisus Hristos pe vârful unui munte, de unde i-a arătat toate împărăţiile pământului... Şi cum putea să i le arate pe toate, dacă pământul e rotund?

— Bravo! strigau unii.

— Cel puţin nu blasfemia! strigau alţii.

— Domnilor, încheia acum Taxil, mărturisesc că am comis un infanticid: paladismul este acum mort, deoarece părintele său l-a asasinat.

Bairamul ajunsese la culme. Abatele Garnier se urcase pe un scaun şi încerca să le vorbească celor prezenţi, dar vocea lui era acoperită de batjocurile unora, de ameninţările altora. Taxil rămânea pe podiumul de pe care vorbise privind cu mândrie mulţimea cuprinsă de vânzoleală. Era momentul lui de glorie. Dacă voia să fie încoronat ca rege al mistificării, îşi atinsese scopul.

Îi privea cu mândrie pe cei care treceau pe dinaintea lui agitând pumnul sau bastonul şi strigând „nu ţi-e ruşine?”, cu aerul cuiva care nu înţelege. De ce anume trebuia să se ruşineze? De faptul că toţi vorbeau despre el?

Cel care se distra mai tare decât toţi era Simonini, care se gândea la ce-l aştepta pe Taxil în zilele următoare.

Marsiliezul avea să-l caute pe Dalla Piccola ca să-şi ia banii. Dar n-ar fi ştiut unde să-l găsească. Dacă s-ar fi dus la Auteuil, ar fi găsit o casă goală sau poate locuită deja de altcineva. Nu avea să ştie niciodată că Dalla Piccola avea o adresă în rue Maître-Albert. Nu ştia nici unde să dea de notarul Fournier şi nici nu i-ar fi trecut vreodată prin cap să facă legătura între el şi cel care, cu atâţia ani în urmă, falsificase scrisoarea lui Hugo. Boullan ar fi fost de negăsit. Nu ştiuse niciodată că Hebuterne, pe care-l cunoştea vag ca demnitar mason, avuse de-a face cu păţania lui şi nu ştiuse niciodată de existenţa părintelui Bergamaschi. În fine, Taxil nu avea să ştie de la cine să-şi ceară plata şi nici că, prin urmare, Simonini o băga în buzunar nu pe jumătate, ci în întregime (minus, din păcate, cei cinci mii de franci avans).

Era distractiv să te gândeşti la bietul marţafoi care se învârtea prin Paris în căutarea unui abate şi a unui notar ce nu existaseră vreodată, a unui satanist şi a unei paladiene ale căror cadavre zăceau într-o hazna necunoscută, a unui Bataille care, chiar de l-ar fi găsit lucid, n-ar fi ştiut să-i spună nimic şi a unui pachet de franci ajuns pe mâna cui nu trebuie. Denigrat de catolici, privit cu suspiciune de masoni, care erau îndreptăţiţi să se teamă de o nouă piruetă, poate şi trebuind să plătească încă multe datorii către tipografi, fără să ştie unde să se dea cu bietu-i cap asudat.

Însă, se gândea Simonini, pungaşul ăla de marsiliez îşi meritase soarta.

26

Soluţia finală

10 noiembrie 1898

Se împlineşte un an şi jumătate de când m-am eliberat de Taxil, de Diana şi, ceea ce contează cel mai mult, de Dalla Piccola. Dacă eram bolnav, m-am vindecat. Datorită autohipnozei sau doctorului Froïde. Şi totuşi, am trecut în lunile astea prin diferite spaime. Dacă aş fi credincios, aş spune că am avut remuşcări şi am fost chinuit. Dar remuşcări pentru ce şi chinuit de cine?

În aceeaşi seară în care m-am desfătat bătându-mi joc de Taxil, am sărbătorit o satisfacţie senină. Îmi părea rău că nu puteam să împărtăşesc cu cineva victoria, dar sunt