obişnuit să-mi dau satisfacţie de unul singur. M-am dus, aşa cum făcuseră cei din diaspora de la Magny, la Brebant-Vachette. Cu cât câştigasem din prăbuşirea afacerii Taxil puteam să-mi permit orice. Maître-ul m-a recunoscut, dar ceea ce contează este că eu l-am recunoscut pe el. S-a întrecut în a-mi descrie la salade Francilion, creată după succesele triumfătoare ale piesei lui Alexandre Dumas-fiul. Dumnezeule, cum mai îmbătrânesc. Se fierb cartofi în supă, se taie felii, iar cât mai sunt calzi, îi condimentezi cu sare, piper, ulei de măsline şi oţet de Orleans, plus o jumătate de pahar de vin alb, Château d'Yquem dacă se poate, şi se adaugă ierburi aromatice tăiate fin. Se fierb în acelaşi timp a court-bouillon scoici foarte mari cu o tulpină de ţelină. Se amestecă apoi totul şi se acoperă cu feliuţe subţiri de trufe, fierte în şampanie. Totul cu două ore înainte de a fi servit, pentru ca mâncarea să ajungă pe masă rece exact atât cât trebuie.

Şi totuşi nu sunt liniştit, şi simt nevoia să-mi limpezesc starea de spirit reluând jurnalul ăsta, ca şi cum aş mai fi sub tratament la doctorul Froïde.

E pentru că au continuat să se petreacă lucruri neliniştitoare şi trăiesc într-o continuă nesiguranţă. În primul rând, încă mă frământ ca să aflu cine-i rusul care zace în hazna. El, şi poate că erau doi, se aflau aici, în încăperile astea, pe 12 aprilie. Vreunul dintre ei s-a întors iarăşi? în diferite rânduri mi s-a întâmplat să nu mai găsesc câte ceva — lucruri mărunte, un toc, un teanc de foi — şi să le regăsesc apoi acolo unde aş fi jurat că nu le-am pus niciodată. Cineva a fost aici, a cotrobăit, a mutat, a găsit? Ce anume?

Ruşii înseamnă Racikovski, însă omul ăla e un sfinx. A venit să mă viziteze de două ori, tot ca să-mi solicite ceea ce consideră el materialul încă inedit moştenit de la bunicul, şi am tergiversat, pe de o parte pentru că nu am pus încă la punct un dosar satisfăcător, pe de alta pentru a-i stârni dorinţa.

Ultima oară mi-a spus că nu mai era dispus să aştepte. A insistat să ştie dacă era doar o chestiune de preţ. Nu sunt lacom, i-am spus, bunicul mi-a lăsat cu adevărat nişte documente în care fusese pus în formă de protocol ceea ce se spusese în noaptea aceea în cimitirul din Praga, dar nu le am la mine, ar trebui să părăsesc Parisul să mă duc să le caut într-un anumit loc. Păi, duceţi-vă, mi-a zis Racikovski. Pe urmă a făcut o aluzie, destul de vagă, la necazurile pe care le-aş putea avea din cauza felului cum a evoluat afacerea Dreyfus. Ce ştie el despre asta?

 

Într-adevăr, faptul că Dreyfus a fost expediat în Insula Diavolului nu a făcut să dispară zvonurile despre povestea lui. Dimpotrivă, au început să vorbească cei care-l consideră nevinovat sau, cum se spune acum, dreyfusarzii, şi sunt mobilizaţi diferiţi grafologi ca să discute raportul lui Bertillon.

Totul începuse încă de la sfârşitul lui '95, când Sandherr părăsise serviciul (se pare că era atins de o paralizie progresivă sau ceva de felul ăsta) şi fusese înlocuit de un oarecare Picquart. Acest Picquart s-a arătat imediat a fi un băgăreţ, evident continua să scormonească pe marginea afacerii Dreyfus, chiar dacă se încheiase de luni de zile, şi iată că în martie anul trecut găsea în obişnuitele coşuri de hârtii ale ambasadei ciorna unei telegrame pe care ataşatul militar german voia să i-o trimită lui Esterhazy. Nimic compromiţător, dar de ce acest ataşat militar trebuia să întreţină raporturi cu un ofiţer francez? Picquart l-a controlat mai bine pe Esterhazy, a căutat probe din scrisul său şi şi-a dat seama că scrisul comandantului seamănă cu cel din borderoul lui Dreyfus.

Am aflat asta deoarece ştirea transpirase la Libre parole şi Drumont se lua de acest încurcă-lume care voia să repună pe tapet o afacere rezolvată în chip fericit.

— Ştiu că s-a dus să denunţe faptul la generalii Boisdeffre şi Gonse, care, din fericire, nu i-au dat ascultare. Generalii noştri nu sunt bolnavi de nervi.

Cam prin noiembrie l-am întâlnit întâmplător în redacţie pe Esterhazy, era foarte nervos şi a cerut să-mi vorbească în particular. A venit la mine acasă însoţit de un anume comandant Henry.

— Simonini, se şopteşte că scrisul din borderou ar fi al meu. Dumneata ai copiat după o scrisoare sau însemnare a lui Dreyfus, nu-i aşa?

— Da, bineînţeles. Modelul mi-a fost dat de Sandherr.

— Ştiu, dar de ce în ziua aceea Sandherr nu m-a convocat şi pe mine? Ca să nu controlez modelul scrisului lui Dreyfus?

— Eu am făcut ceea ce mi s-a cerut.

— Ştiu, ştiu. Dar ai interesul să mă ajuţi să clarific enigma. Pentru că, dacă ai fost folosit pentru vreo intrigă ascunsă căreia nu-i identific motivele, cuiva ar putea să-i convină să elimine un martor periculos ca dumneata. Deci lucrul te priveşte îndeaproape.

N-ar fi trebuit să mă amestec niciodată cu militarii. Nu mă simţeam liniştit. Apoi Esterhazy mi-a explicat ce anume se aştepta de la mine. Mi-a dat modelul unei scrisori a ataşatului italian Panizzardi şi textul unei scrisori pe care ar fi trebuit s-o produc, în care Panizzardi îi vorbea ataşatului militar german despre colaborarea lui Dreyfus.

— Comandantul Henry, a încheiat el, se va ocupa să găsească acest document şi să-l facă să-i parvină generalului Gonse.

Mi-am făcut treaba. Esterhazy mi-a înmânat o mie de franci şi apoi nu ştiu ce se întâmplase, dar la finele lui '96 Picquart era transferat la Divizia a Patra Puşcaşi în Tunisia.

Însă, tocmai în perioada când eu eram ocupat să-l lichidez pe Taxil, se pare că Picquart şi-a pus în alertă nişte prieteni şi lucrurile s-au complicat. Bineînţeles că era vorba de ştiri oficiale care într-un fel oarecare ajungeau la ziare, presa dreyfusardă (şi nu era multă) le dădea drept sigure, pe când presa antidreyfusardă vorbea despre ele ca despre nişte calomnii.

Apăruseră câteva telegrame adresate lui Picquart, din care se deducea că el era autorul faimoasei telegrame a nemţilor către Esterhazy. Din câte am înţeles, era o mişcare