a lui Esterhazy şi a lui Henry. Un frumos joc de-a na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie, în care nu era necesar să inventezi acuze deoarece ajungea să le faci să ricoşeze către adversar pe cele care ţi-au fost adresate ţie. Doamne sfinte, spionajul (şi contraspionajul) sunt lucruri prea serioase ca să fie lăsate pe mâna militarilor; profesionişti precum Lagrange şi Hebuterne n-ar fi pus niciodată la cale îmbârligări de felul ăsta, dar la ce poţi să te aştepţi de la nişte oameni care într-o zi sunt buni pentru Serviciul de Informaţii, iar a doua zi pentru Divizia a Patra Puşcaşi din Tunisia, sau că au trecut de la zuavii pontificali la legiunea străină?

Dincolo de toate astea, ultima mişcare fusese prea puţin utilă şi se deschisese o anchetă asupra lui Esterhazy. Şi dacă, pentru a se elibera de orice bănuială, acesta avea să relateze că borderoul îl scrisesem eu?

 

***

 

Timp de un an n-am dormit bine. În fiecare noapte auzeam zgomote prin casă, eram tentat să mă scol şi să cobor în prăvălie, dar mă temeam să nu întâlnesc vreun rus.

 

***

 

În ianuarie, anul ăsta, a avut loc un proces cu uşile închise în care Esterhazy a fost complet scos de sub orice acuzaţie şi bănuială. Picquart a fost pedepsit cu şaizeci de zile de închisoare militară. Dar dreyfusarzii nu se lasă, un scriitor mai degrabă vulgar, ca Zola, a publicat un articol înfocat („J'accuse”), un grup de scriitoraşi şi pretinşi oameni de ştiinţă au intrat în luptă cerând revizuirea procesului. Cine sunt aceşti Proust, France, Sorel, Monet, Renard, Durkheim? Nu i-am văzut niciodată la casa Adam. Despre Proust ăsta mi se spune că e un pederast de douăzeci şi cinci de ani, autor de scrieri din fericire inedite, iar Monet un pictor fără talent, căruia i-am văzut un tablou sau două, în care tipul pare că priveşte lumea cu urdori la ochi. Ce au de-a face un literat sau un pictor cu hotărârile unui tribunal militar? O, biată Franţă, cum se vaită Drumont. Dacă aceşti aşa-zişi „intelectuali”, cum îi numeşte avocatul ăla de cauze pierdute care-i Clemenceau, s-ar ocupa de puţinele lucruri în care ar trebui să fie competenţi...

I s-a deschis un proces lui Zola, care din fericire a fost condamnat la un an de închisoare. Încă mai e dreptate în Franţa, zice Drumont, care în mai a fost ales deputat la algerieni, fapt pentru care va exista un grup antisemit important la Cameră, iar asta o să ajute la apărarea tezelor antidreyfusarde.

Totul părea să meargă de minune, în iulie Picquart fusese condamnat la opt luni de detenţie, Zola fugise la Londra, credeam că acum nimeni n-ar mai fi putut redeschide cazul, când un anume căpitan Cuignet a ieşit la rampă să demonstreze că scrisoarea în care Panizzardi îl acuza pe Dreyfus e un fals. Nu ştiu cum putea să afirme aşa ceva, pentru că lucrasem la perfecţie. În orice caz, la comandamentele superioare i-au dat ascultare şi, fiindcă scrisoarea fusese descoperită şi răspândită de comandantul Henry, a început să se vorbească de un „fals Henry”. La sfârşitul lui august, pus cu spatele la zid, Henry a mărturisit, a fost închis la Mont-Valerien, iar în ziua următoare şi-a tăiat gâtul cu briciul. Cum spuneam, să nu laşi niciodată anumite lucruri pe mâinile militarilor: cum aşa? arestezi un trădător suspect şi-l laşi cu briciul la el?

— Henry nu s-a sinucis. A fost sinucis! susţinea Drumont, furibund. Sunt încă prea mulţi evrei în statul-major! Vom deschide o subscripţie publică pentru a finanţa un proces de reabilitare a lui Henry!

Însă după patru-cinci zile Esterhazy fugea în Belgia şi de acolo în Anglia. Aproape o recunoaştere a vinovăţiei. Problema era cum de nu se apărase dând vina pe mine.

 

***

 

Pe când mă perpeleam eu aşa, alaltăieri-noapte am auzit din nou zgomote prin casă. În dimineaţa următoare am găsit nu numai prăvălia, dar şi pivniţa întoarse cu susul în jos, iar uşa de la scăriţa care duce spre hazna, deschisă.

Pe când mă întrebam dacă n-ar trebui să fug şi eu ca Esterhazy, Racikovski a sunat la uşa prăvăliei. Fără să urce măcar sus, s-a aşezat pe un scaun de vânzare — dacă ar fi îndrăznit cineva să-l vrea — şi a deschis brusc vorba:

— Ce-ai spune dacă aş comunica la Surete că în beciul de-aici de jos se află patru cadavre, lăsând deoparte faptul că unul dintre ele e al unui om de-al meu pe care îl căutam pretutindeni? M-am săturat să mai aştept. Îţi dau două zile ca să te duci să recuperezi protocoalele despre care ai vorbit şi-o să uit tot ce-am văzut acolo. Mi se pare un pact onest.

Faptul că Racikovski ştia acum totul despre hazna nu mă mai mira. Mai degrabă, dat fiind că mai devreme sau mai târziu tot ar fi trebuit să-i dau ceva, am căutat să obţin un alt avantaj din pactul pe care mi-l propunea. Am îndrăznit să reiau: — Ai putea şi să mă ajuţi să rezolv o problemă pe care o am cu serviciile forţelor armate...

A început să râdă: — Ţi-e frică să nu se descopere că dumneata eşti autorul borderoului?

 

 

Hotărât, omul ăla ştie totul. Şi-a împreunat palmele ca pentru a-şi aduna gândurile şi a încercat să-mi explice.

— Probabil că n-ai înţeles nimic din afacerea asta şi te temi doar ca cineva să nu te târască în ea. Stai liniştit. Toată Franţa are nevoie, din motive de siguranţă naţională, ca borderoul să fie crezut autentic.

— De ce?

— Pentru că artileria franceză tocmai îşi pregăteşte acum arma ei cea mai inovatoare, tunul de 75, şi-i nevoie ca nemţii să continue să creadă că francezii mai lucrează la tunul de 120. Nemţii trebuiau să afle că un spion se pregătea să le vândă secretele tunului de 120, ca să creadă că acela e punctul dureros. Vei observa, ca om de bun-simţ ce eşti, că nemţii ar fi trebuit să-şi spună: „Of, ce mama dracului, păi dacă borderoul ăsta ar fi autentic, ar fi trebuit să ştim ceva despre el înainte să-l aruncăm la coşul