de hârtii!” şi deci ar fi trebuit să mănânce foaia aia. Şi totuşi, au căzut în capcană, pentru că în mediile serviciilor secrete nimeni nu spune niciodată totul celorlalţi, vezi întotdeauna că vecinul de birou e agent dublu şi probabil că s-au învinuit reciproc: „Cum? Sosise un anunţ aşa de important şi nu ştia nici măcar ataşatul militar, care totuşi părea să fie destinatarul, sau poate că ştia şi tăcuse?”. Închipuieşte-ţi ce vijelie de bănuieli reciproce, cuiva de pe-acolo i-o fi căzut capul. Trebuia şi trebuie ca în borderou să creadă toţi. Şi iată de ce era urgent să-l trimită cât mai repede pe Dreyfus în Insula Diavolului, ca să evite ca acesta, pentru a se apăra, să se apuce să spună că era cu neputinţă ca el s-o facă pe spionul în ce priveşte tunul de 120, deoarece, la o adică, ar fi făcut-o pe seama tunului de 75. Se pare chiar că cineva i-a pus în faţă un pistol, invitându-l să scape prin sinucidere de dezonoarea ce-l aştepta. Astfel s-ar fi evitat orice risc al unui proces public. Dar Dreyfus e încăpăţânat şi a insistat să se apere, deoarece credea că nu e vinovat. Un ofiţer n-ar trebui să gândească niciodată. Pe deasupra, după mine, despre tunul de 75 nefericitul nu ştia nimic, ţi-nchipui, cum să ajungă anumite lucruri pe biroul unui stagiar! Dar tot era mai bine să fie prudenţi. E clar? Dacă s-ar şti că borderoul e opera dumitale, s-ar prăbuşi toată lucrătura, iar nemţii ar înţelege că tunul de 120 e o pistă falsă — tari de cap, da, aceşti alboches, dar nu de tot. O să-mi spui că în realitate nu doar serviciile germane, dar şi cele franceze sunt pe mâna unei clici de încurcă-lume. E clar, altfel oamenii ăştia ar lucra pentru Ohrana, care funcţionează ceva mai bine şi, după cum vezi, are informatori şi la unii, şi la ceilalţi.

— Dar Esterhazy?

— Filfizonul nostru e agent dublu, se prefăcea că-l spionează pe Sandherr pentru nemţii de la ambasadă, dar între timp îi spiona pe nemţii din ambasadă pentru Sandherr. S-a dat peste cap ca să pună la cale cazul Dreyfus, dar Sandherr îşi dăduse seama că acum se compromitea şi nemţii începeau să-l bănuiască. Sandherr ştia foarte bine că ţi-a dat un model cu caligrafia lui Esterhazy. Trebuia să fie învinuit Dreyfus, însă, dacă lucrurile n-aveau să iasă cum trebuie, era oricând posibil să arunce răspunderea borderoului asupra lui Esterhazy. Fireşte că Esterhazy a înţeles prea târziu în ce capcană căzuse.

— Dar atunci de ce n-a dat numele meu?

— Pentru că ceilalţi ar fi negat şi-ar fi sfârşit în vreo fortăreaţă, dacă nu cumva într-un canal. Pe când aşa poate să stea cu burta-n sus la Londra, cu un bun apanaj, pe cheltuiala serviciilor. Indiferent dacă i-ar fi atribuit în continuare lui Dreyfus ori dacă s-ar hotărî că trădătorul este Esterhazy, borderoul trebuie să rămână autentic. Nimeni n-o să arunce vreodată vina asupra unui măsluitor ca dumneata. Eşti cu totul la adăpost. Eu, în schimb, o să-ţi dau mult de furcă în ce priveşte cadavrele alea de-acolo, de jos. Deci scoate datele de care am nevoie. O să vină la dumneata poimâine un tânăr care lucrează pentru mine, Golovinski. N-o să fie treaba dumitale să produci documentele originale finale, pentru că vor trebui să fie în rusă, şi sarcina asta o să-i revină lui. Dumneata trebuie să-i faci rost de material nou, autentic şi convingător, ca să consolidezi dosarul dumitale privitor la cimitirul din Praga care acum e cunoscut până şi lippis et tonsoribus{6}. Vreau să spun, faptul că originea dezvăluirilor ar fi o reuniune în cimitirul ăla nu mă deranjează, dar trebuie să rămână neprecizat când anume s-a desfăşurat adunarea şi trebuie tratate subiecte actuale, nu fantezii demne de Evul Mediu.

Trebuia să mă pun pe treabă.

 

***

 

Aveam aproape două zile şi două nopţi întregi să pun la un loc sutele de însemnări şi de decupaje pe care le strânsesem în cursul unui deceniu şi mai bine, cât îl frecventasem pe Drumont. Nu mă gândeam că va trebui să le utilizez, pentru că era vorba de lucruri publicate toate în Libre parole, dar poate că pentru ruşi era un material inedit. Era vorba să fac nişte deosebiri. Pe Golovinski şi pe Racikovski nu-i interesa cu siguranţă faptul că evreii erau mai mult sau mai puţin dotaţi în privinţa muzicii sau a explorărilor. Mai interesantă la o adică era bănuiala că pregăteau ruinarea economică a oamenilor de treabă.

Controlam ce anume folosisem deja pentru cuvântările anterioare ale rabinului. Evreii îşi propuneau să pună stăpânire pe căile ferate, pe păduri, pe administrarea impozitelor, pe proprietatea funciară, ţinteau înspre magistratură, avocatură, spre instrucţia publică, voiau să se infiltreze în filosofie, în politică, în ştiinţă, în artă şi mai ales în medicină, deoarece un medic intră în familie mai mult decât preotul. Trebuiau să submineze religia, să răspândească libera cugetare, să scoată din programele şcolare orele de religie creştină, să acapareze comerţul cu alcool şi controlul presei. Doamne sfinte, oare ce aveau să mai pretindă?

Nu înseamnă că nu puteam să reciclez şi materialul acela. Dintre discursurile rabinului, Racikovski cunoştea probabil doar versiunea pe care i-o dădusem doamnei Glinka, unde se vorbea de subiecte specific religioase şi apocaliptice. Dar bineînţeles că textelor mele anterioare trebuia să le adaug ceva nou.

Am trecut atent în revistă toate temele ce puteau răspunde intereselor unui cititor mediu. Am transcris cu o frumoasă caligrafie de acum o jumătate de secol, pe hârtie obligatoriu îngălbenită: şi iată că aveam documentele care-mi fuseseră transmise de bunicul ca realmente redactate în adunările evreilor, în ghetoul în care trăise când era tânăr, traducându-le după protocoalele pe care rabinii le înregistraseră după adunarea lor din cimitirul din Praga.

 

Când a doua zi Golovinski a intrat în prăvălie, m-am mirat că Racikovski putea să-i încredinţeze sarcini atât de importante unui tânăr mujic molâu şi miop, prost îmbrăcat, având aerul unuia care-i ultimul din clasă. Apoi, vorbind, mi-am dat seama că era mai isteţ decât părea. Vorbea o franceză