Locotenentul zâmbi și-l bătu pe umăr.

— Domnule, domnule, tânăr ești și nefrământat în viață. Te încântă vorbele ca și când ar fi realități. Dar bine, vorbele sunt numai vorbe. Vorbele tocmai ascund fața realității. E copilărie să clădești ceva pe vorbe... Nedreptate, dreptate!... Nu vezi dumneata că astea-s numai vorbe, fără niciun cuprins pozitiv?... Și pentru asemenea lucruri goale mă silești pe mine să mâzgălesc coli întregi de procese-verbale, rapoarte, prostii... Îți spun prietenește că-mi pare rău! Mai ales că vorbești așa de frumos ungurește... Când ești inteligent și vorbești bine ungurește, ce nevoie să te amesteci în daravere care nu te privesc? Jandarmii au fost sălbatici, au maltratat câțiva țărani – admis. Cred ce spui dumneata, deși rapoartele de colo m-ar obliga să nu te cred... Ei bine, ce-ți pasă dumitale de nimicurile astea? De ce nu-ți întrebuințezi deșteptăciunea pentru lucruri folositoare?... Dar așa sunteți dumneavoastră, degeaba. Și pe urmă țipați, vă plângeți de nedreptate, de jug, de asuprire... Crezi dumneata că dreptatea e bună la ceva? Nu observi dumneata că dreptatea trebuie să fie totdeauna a celui ce o împarte, altfel s-ar duce dracului orice stăpânire, orice ordine... N-am eu dreptate, spune?

— Ai, de vreme ce reprezinți stăpânirea, zâmbi trist Titu.

La despărțire locotenentul îi strânse mâna spre mirarea plutonierului care-și făcuse pregătirile să-l găzduiască la arest cel puțin o noapte.

Trecu o săptămână și satul își reluă înfățișarea obișnuită parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Oamenii bătuți salutau mai cu respect pe plutonierul care pășea țanțoș pe uliță, ca un cocoș biruitor.

„Cine știe? Poate că într-adevăr are dreptate locotenentul”, își zicea umilit Titu, văzându-l și simțind că se duce la Virginia Gherman.

Un țăran bătrân, dintre cei snopiți de jandarmi, cu mustața albă pleoșită și cu niște ochi căprui cuminți, venind într-o zi la cancelarie și povestind cât a pătimit, sfârși totuși cu o clipire dârză:

— Ei, domnișorule, ne-au zdrobit ei, ne-au chinuit, au dat dreptate sașilor, dar imașul tot al nostru a rămas și azi nu mai calcă picior de păunișan pe pământul nostru!

Lui Titu îi veni deodată să-l îmbrățișeze. Încăpățânarea ce-o simțea în glasul țăranului parcă-l înălța și-n același timp îi adâncea picioarele în pământ ca niște rădăcini pe care nicio putere nu le poate nimici. „Aici e nădejdea! se gândi Titu. Nici eu, nici Virginia, nici Grofșoru, niciunul n-avem rădăcini adevărate și nu suntem în stare să ne îndârjim și să suferim. Pe noi vânturile ne aruncă de ici-colo. De aceea tot ce facem e păpușerie. Numai ei știu să se jertfească pentru pământ, căci numai ei simt că pământul e temelia...”

Din clipa aceea însă se simți fără rost și străin în Lușca. Ce mai caută el printre luptătorii aceștia tăcuți, neobosiți? Aici nu e loc pentru visători. Nici aici, nici în Pripas, nicăieri în toată împrejurimea. În bătălie e nevoie numai de oameni oțeliți. Ceilalți sunt amenințați să trăiască din compromisuri, să-și rupă încetul cu încetul câte-o bucățică din suflet ca să se potrivească nevoilor zilnice... Și deodată dorința de a pleca în Țară îi răsări poruncitoare. Acolo e locul lui... Teama de necunoscut, care-i strânsese inima până acum când se gândea să treacă dincolo de Carpați, îi dispăruse.

— Am să plec în România, domnișoară, spuse în aceeași zi Eugeniei. Curând, foarte curând o să plec... Doar să-mi strâng ceva bănișori de drum...

De aci încolo trăi numai cu speranța aceasta, mângâind-o și împodobind-o zi cu zi. Își făcu socoteli de câți bani îi trebuie și nu mai cheltui nimic, punându-și la o parte toată lefșoara ce o primea de la Cântăreanu. Astfel se apropie Crăciunul... Numărându-și economiile văzu însă că nici în trei ani nu va putea aduna aici suma trebuincioasă. Atunci, aflând că în Măgura a fost ales notar Alexe Căldăraru, un prieten al lui din liceu, îi scrise câteva rânduri. Răspunsul veni prompt: condiții incomparabil mai bune ca în Lușca. Înainte însă de-a trece în Măgura, îl lovi dorul să se ducă pe acasă. Nenorocirile tatălui său le cunoștea și simțea nevoia să le împărtășească măcar cu vorba. În ziua plecării din Lușca domnișoara Eugenia îi spuse că Virginia Gherman s-a logodit cu plutonierul de jandarmi. Titu se duse totuși la dânsa să-și ia rămas-bun. Și, felicitând-o cu glas banal, se gândi: „Cine știe? Dacă n-aș pleca, poate că m-aș însura în cele din urmă și eu cu o unguroaică...”

6

Titu sosi acasă tocmai când bătrânii îi simțeau lipsa ca să le dea o soluție într-o chestie pe care o dezbăteau de mult fără a putea cădea la învoială. Herdelea avea să înceapă slujba la Grofșoru la întâi ianuarie. Dar cum să meargă dânsul din Pripas până în Armadia, în fiecare zi, fie ger, fie ninsoare, fie vreme bună, să stea acolo până după-amiază târziu și să se întoarcă iar acasă? Negreșit, Zăgreanu așa făcea, dar Zăgreanu e un băiețandru de douăzeci și doi de ani, pe când Herdelea a bătut cincizeci și alergătura aceasta l-ar doborî în câteva luni, de tot. Să se mute singur în Armadia și să lase pe dăscăliță singură în Pripas, ar însemna cheltuială dublă. Dacă s-ar muta cu totul în Armadia, cum ar rămâne casa aici? „Pămătuful” poate că numai atâta așteaptă, ca să pună mâna pe ea, fiindcă Herdelea s-a încrezut în cuvântul și prietenia lui, și a clădit-o pe loc străin.

— Ce mare chibzuială! zise Titu îndată. Nu mai sta pe gânduri deloc, ci du-te chiar astăzi la Belciug, arată-i împrejurările și cere-i să faceți hârtiile trebuincioase! Nu-mi închipuiesc să fie atât de hain să te refuze, tocmai acum când ești la aman...

Herdelea se codi puțin, că