Când Irina rămase goală, eleganţa ei rasată, mlădierile-i de trestie îi tăiară respiraţia. O privea neîncrezător, fermecat, uluit de perfecţiunea acestei frumuseţi pe care nici nu o bănuise până atunci. Pentru el Irina era o revelaţie. Mehmed simţi brusc nevoia să supună trupul acestei fete, să desăvârşească printr-un act fizic, care va căpăta şi sensul unui simbol, împreunarea a două lumi, din care se va naşte o lume nouă.

Abdul Rahman desluşi în ochii sultanului flacăra dorinţei. Îl copleşi bucuria. Al treilea pas şi ultimul îl dusese la victorie.

Mehmed se ridică de pe sofa şi se apropie de Irina.

– Ieşiţi! porunci eunucilor şi icoglanilor care refuzau să-şi creadă ochilor.

La un senin al padişahului, marele agă al Haremului rămase în urmă.

– Abdul Rahman, ai să primeşti o răsplată pe măsura plăcerii pe care mi-ai făcut-o! Acum pleacă şi tu!

– Allah să coboare asupra ta harul său, Prea Puternice Stăpâne!

Marele eunuc negru părăsi fericit încăperea. Dăduse o lovitură de maestru. Cugetă: „Haremul îşi va recăpăta, în sfârşit întâietatea asupra Saraiului!”

* * *

Noaptea care cobora dinspre munţii Armeniei şi ai Arabiei îşi revărsa valurile de întuneric asupra Asiei Mici, a Bosforului, a Mării de Marmara, a Traciei. Numai deasupra Constantinopolelui bezna nu se putea oploşi, fiindcă deasupra oraşului care gemea, se zvârcolea, suferea, se ridica o ciupercă de lumină sângerie, ce înroşea şi cerul şi pământul.

Tăvălugul de întuneric al nopţii se rostogoli spre inima Europei şi spre apele Oceanului fără de sfârşit, care se deschidea dincolo de coloanele lui Hercule. Apoi, dinspre Anatolia obscuritatea începu să se destrame, sfâşiată de razele tăioase ale soarelui-răsare. Rănile sângerânde ale Constantinopolelui reapărură la lumina zilei.

Se mai scurse şi ziua aceasta, iar la capătul ei, iureşul nopţii potopi iarăşi văzduhul. Evantaiul de fum şi de foc lumina acum şi mai sinistru metropola cucerită. S-ar fi zis că puterile iadului răbufniseră din adâncuri, învăluind Bizanţul muribund în vâlvătăi sângerii.

Apoi imensa coadă de păun a zorilor reveni, aducând lumina unei alte zile. Dar în Constantinopole continua să domnească întunericul, pentru că deasupra lui pluteau volute uriaşe de fum negru şi nori de funingine...

* * *

În faţa intrării cortului imperial, santinelele din regimentul de gardă vegheau impasibile, împiedicând accesul oricărei persoane, indiferent de rangul acesteia. Generalii, vizirii, înalţii demnitari ai Curţii, care se prezentau, ca de obicei, spre a fi primiţi în audienţă de lucru, erau întâmpinaţi de Abdul Rahman, care rostea cu surâsul pe buze:

– Înălţimea-sa Padişahul se odihneşte şi nu poate primi pe nimeni! Consemnul priveşte pe toată lumea!

Refuzaţii se priveau nedumeriţi, ascunzându-şi iritarea. Vorbele pline de politeţe ale marelui agă al Haremului aveau un ton bizar, care-i lăsa pe solicitanţi gânditori. Recunoşteau cu toţii: Abdul Rahman obţinuse un mare triumf, descoperind pe Irina Kalamides, această grecoaică tânără şi de neam ilustru, pe care o aruncase în braţele sultanului, accesibil până atunci numai echivocelor prietenii masculine. Atât de captivat fusese acesta de farmecul ei, încât ajunsese să neglijeze treburile imperiului. Demnitarii nu rosteau în public această constatare, dar era de ajuns că o gândeau. Aproape că regretau vremurile când sultanul, scârbit de femei, îşi dedica existenţa imperiului şi războaielor, rezervându-şi doar neînsemnate perioade de timp pentru chiolhanurile şi plăcerile lui contra naturii, atât de hulite de islamicii cuminţi şi tradiţionalişti.

Demnitarii se uitau posomorâţi la cartierele constantinopolitane cuprinse de flăcări şi îşi ziceau că padişahul se izolase de sfetnicii săi tocmai acum, când succesul militar trebuia speculat.

Căci războiul nu se terminase încă. Unităţi militare răzleţite rezistau încă în Moreea. Atitudinea Genovei şi a Veneţiei faţă de Imperiul Otoman victorios era încă învăluită în ceaţă. Armatele otomane trebuiau să înceapă pregătirile pentru o nouă campanie, fiindcă nu era de presupus că Occidentul va rămâne cu mâinile încrucişate în faţa formidabilei expansiuni turceşti, care-şi găsise o ilustrare atât de oribilă în cucerirea Constantinopolelui.

Fără să-şi dea seama de marile nemulţumiri pe care le provocase indirect, Abdul Rahman exulta. Era convins că Irina Kalamides va ajunge prima favorită a sultanului. Marele eunuc negru îşi va manevra astfel protejata, încât cuvântul ei va ajunge să capete treptat o mare greutate politică. Prin intermediul ei îşi va deschide drumul spre marele vizirat.

Stând proţăpit în faţa cortului imperial, Abdul Rahman se uita la generalii şi vizirii grupaţi după interese ori prietenii, care aşteptau să fie primiţi de padişah. Aproape că îl cuprindea teama la gândul puterii pe care o dobândise graţie Irinei. Un glas aspru, poruncitor, îl trezi din visări:

– Abdul Efendi, vreau să vorbesc padişahului!

În faţa lui stătea, drept şi ţeapăn ca o lance, bătrânul ulema Ahmed Kuroni, cel mai respectat, dar şi cel mai temut propovăduitor al învăţăturilor Profetului. Atâta autoritate avea cuvântul lui, încât nici marele vizir nu cuteza să-l contrazică.

Neplăcut surprins de tonul ulemalei, marele agă al Haremului repetă pompos interdicţia comunicată şi altora. Cu o viguroasă vâslire a braţului, Kuroni îl împinse la o parte.

– Pe mine are să mă primească!

Desfăcu draperiile de la intrare şi pătrunse în cort. Pe Abdul Rahman îl înăbuşi indignarea. Era înfruntat de faţă cu întreaga Curte. Ar fi putut ordona arestarea ulemalei, dar se abţinu, spre a nu se angaja în conflict cu dervişii, partizani fanatici ai lui Kuroni.

Ahmed Kuroni străbătu ca o furtună încăperile care duceau spre dormitorul padişahului. Ignorând protestele icoglanilor, nu se opri nici când ajunse în anticamera imperială.

– Permiteţi să anunţăm Înălţimii-sale sosirea Luminăţiei-voastre! i se adresă cu respect un icoglan. Ştiţi... protocolul...

– Nu-i nevoie să mă anunţi! Cât despre protocol, poţi să mă scuteşti! îl repezi Kuroni, dând buzna în dormitorul sultanului.

Mehmed dormea, ţinând pe după grumaz pe Irina, care-şi sprijinea capul pe pieptul lui. Intempestiva intrare a ulemalei îl trezi din somn.

– Ce cauţi aici? se răsti sultanul.

– Ce cauţi tu aici?! strigă Ahmed Kuroni, întinzând acuzator mâna. În clipa asta ar trebui să te afli în fruntea soldaţilor tăi care au intrat victorioşi în Constantinopole! Când colo, te destrăbălezi în braţele unei femei oarecare! Pentru asta ai încins sabia lui Osman?

Învăpăiat de mânie, padişahul dădu cu violenţă