la o parte cuvertura care-i ascundea goliciunea şi sări din pat. În graba sa, dezveli şi trupul Irinei. Smulse un jungher dintr-o panoplie şi se repezi asupra bătrânului.

– Loveşte! Dar mai înainte ascultă! strigă Kuroni. privindu-l în ochi.

Mehmed era atât de puţin deprins să fie înfruntat, încât rămase cu arma ridicată deasupra capului.

– Cum îndrăzneşti, bătrân nesocotit?!

– Îndrăznesc, Mehmed Khan, fiindcă în clipa aceasta îţi joci imperiul la zaruri!

– Ai înnebunit? exclamă padişahul.

– Ştii ce se întâmplă dincolo de pânzele acestui cort? continuă Kuroni fără să se lase impresionat de mânia padişahului. Constantinopolele arde! Soldaţii tăi nu s-au mulţumit să jefuiască oraşul, să nimicească bunuri inestimabile care de drept ţi s-ar fi cuvenit ţie! Acum se bat între ei pentru pradă! Dacă anarhia asta mai continuă, vei rămâne stăpânul unui oraş mort!

Încet, Mehmed lăsă în jos mâna înarmată. Vorbele ulemalei îl treziseră la realitate. Bătrânul adăugă cu aceeaşi vehemenţă:

– Marinarii tăi jefuiesc fără deosebire corăbiile veneţienilor vrăjmaşi cât şi pe cele ale genovezilor neutri. Unde vrei să ajungem? Dacă nu stăvileşti anarhia, cea mai glorioasă victorie a ta se va încheia cu un haos în care va fi târât întregul imperiu! Deşteaptă-te, Mehmed Khan! Trimite-ţi femeia în Harem, iar tu acoperă-ţi goliciunea cu veşminte decente! Încinge-ţi sabia, ieşi din cortul acesta blestemat şi aleargă călare în Constantinopole! Nu uita că oraşul este acum al tău, şi deci ai datoria să-l aperi! Ahmed Kuroni îşi încrucişă semeţ braţele: Acum ce aştepţi? Loveşte sau pleacă!

Sultanul se întoarse cu spatele spre bătrân, puse hangerul pe masă, apoi lovi de două ori într-un gong. Apărură eunucii negri.

– Luaţi-o cu voi! le porunci, arătând-o pe Irina, care se ghemuise înspăimântată în mijlocul patului şi se acoperise până la gât cu cuvertura de mătase. Padişahul se întoarse spre Kuroni: Aşteaptă-mă afară! Vin îndată! Am să-mi fac datoria! Poţi să fii sigur!

Kuroni zâmbi. I se luminase faţa.

– Acum ai vorbit aşa cum i se cuvine unui împărat cu grijă faţă de supuşii săi! Slăvit să fie numele lui Allah, care ţi-a luminat cugetul!

Ieşi, încununat parcă de o aureolă a cărei strălucire îl făcu pe sultan să plece fruntea...

* * *

Soarele se ridicase la zenit.

Sultanul Mehmed, în veşminte de ceremonie, se îndrepta în pasul calului spre poarta Sfântul Roman. Comandanţii de armate şi ofiţerii din Statul său Major, îmbrăcaţi în ţinută de ceremonie, îl urmau la o distanţă respectuoasă. Penele de struţ şi de colibri de pe turbane fluturau în suflul brizei, armele sclipeau.

Sultanul era precedat de un regiment de ieniceri, care mărşăluia în cadenţa impusă de o zgomotoasă fanfară militară. Trompetele răsunau de parcă ar fi năzuit să dărâme pentru a doua oară zidurile Ierihonului. Două escadroane din garda imperială încheiau cortegiul.

Tânărul padişah privea încruntat coloanele de fum care se ridicau deasupra oraşului. Acum, după ce se despărţise de noua lui sclavă, se întreba cum de fusese în stare să-şi amâne atâta timp intrarea triumfală în Constantinopole. Ar fi fost o explicaţie: Irina îl orbise, îi furase minţile. Fu recunoscător lui Ahmed Kuroni fiindcă îl smulsese din braţele ei. Relaţiile lui bizare cu icoglanii din Sarai nu implicau obligaţii şi nici nu lăsau urme. Pasiunea lui bruscă şi mistuitoare pentru Irina îl transformase din stăpân în sclav.

La poarta Sfântul Roman, un detaşament turc, de pază, cu efectivul descompletat, dădu onorul. Ţinuta lor lăsa mult de dorit. „I-am scăpat din mâna!” cugetă Mehmed întunecat.

Când trecu în pasul calului pe sub bolta înaltă a porţii, Mehmed simţi o puternică emoţie. Avea în sfârşit să calce pe străzile oraşului jinduit de întregul

Islam, oraş care acum era al lui şi numai al lui. După ce depăşi bariera zidurilor şi pătrunse într-o piaţă largă cu multe case împrejur, încercă o mare dezamăgire, dar şi o mânie neputincioasă împotriva indolenţei, a nepăsării de care dăduse dovadă. Constantinopolele pe care-l visase, îl râvnise cu atâta înflăcărare, arăta jalnic. În locul caselor rămăseseră doar câţiva pereţi ciuntiţi, izolaţi şi înnegriţi de fum. Edificiile care scăpaseră de incendiu erau pustii, aveau geamurile sparte, uşile şi ferestrele scoase din ţâţâni. Cadavre despuiate, intrate în descompunere, zăceau pe caldarâm, fără ca nimeni să se ocupe de ele.

Cortegiul se angaja pe o cale altădată triumfală. Acum era mărginită numai de statui decapitate ori răsturnate de pe socluri, de clădiri publice şi particulare sluţite, de fântâni ciuntite şi secătuite. În aer pluteau miasme puturoase.

Ahmed Kuroni îi vorbise despre un oraş mort. El, Mehmed, crezuse atunci că ulemala folosise o figură de stil, spre a-l smulge din condamnabilul său dolce farniente. Realitatea era însă mai teribilă decât îşi închipuise.

Soldaţi turci încovoiaţi sub poveri de tot felul se ascundeau la apariţia cortegiului imperial, de parcă sar fi temut să nu li se smulgă prada. Mehmed îşi zise că bogăţiile acestui oraş îi înstrăinaseră dragostea ostaşilor săi. În drumul lui spre inima oraşului întâlni coloane lungi de captivi zdrenţuiţi, împinşi de la spate cu biciul de osmanlâi cu priviri crunte.

Obrazul sultanului se întunecase de parcă l-ar fi acoperit umbrele adânci ale unei eclipse de soare. Voise să facă din Constantinopolele vestit în lumea întreagă pentru splendorile lui capitala Imperiului Otoman. Purtase un război cumplit, jertfise zeci de mii de luptători turci, ca să se aleagă în cele din urmă cu fantoma unui oraş, cu o mare de ruine, cu un imens cimitir.

Făcu un semn prinţului Mahmud Anghelos, care se desprinse din grupul generalilor şi se apropie în grabă:

– Porunceşte, Prea înălţate!

– Să redactezi o proclamaţie, Mahmud! Să fie multiplicată şi citită de crainici în toate pieţele oraşului! Din acest moment, ordon: dreptul acordat soldaţilor mei de a prăda Constantinopolele încetează. Localnicii care n-au fost încă luaţi prizonieri vor căpăta învoirea să se întoarcă nesupăraţi pe la casele lor. Arhonţii şi familiile lor vor fi eliberaţi din captivitate, spre a ajuta cu întreaga lor capacitate la refacerea şi administrarea oraşului. Ordinea şi condiţiile unei vieţi normale vor fi restaurate. Legile şi regulamentele care se aplică în toate oraşele de pe cuprinsul imperiului se vor aplica de acum înainte, cu cea mai mare stricteţe, şi aici, în Constantinopole. Ostaşii turci îşi vor valorifica