în cel mai scurt timp prăzile făcute până acum, apoi se vor înapoia la unităţile lor. Actele de nesupunere, indiferent de cine ar fi săvârşite, vor fi pedepsite cu moartea, după o procedură sumară şi fără drept de apel.

Mahmud Anghelos salută, apoi se îndepărtă spre a executa porunca.

Personajele din suită remarcară cu ascunsă mirare un fapt semnificativ: sultanul se adresase prinţului Mahmud şi nu marelui vizir ori vizirului armatelor, aşa cum ar fi fost natural. Dizgraţia lui Khalil era aşteptată de toată lumea. Uimea însă atitudinea padişahului faţă de Zaganos-Paşa.

Mehmed se îndreptă spre biserica Sfânta Sophia. Îl sugruma teama la gândul că soldaţii lui săvârşiseră şi acolo aceleaşi excese ca şi în restul oraşului.

Ajuns în faţa măreţei catedrale, descălecă. Se prosternă cu faţa spre Mecca, slăvind numele lui Allah, apoi luă de jos un pumn de ţărână, pe care o presără - în semn de umilinţă - pe turbanul său de mătase împodobit cu diamante.

Abia după aceea se ridică în picioare şi trecu pragul lăcaşului dumnezeiesc. Când văzu feericele bolţi aurite, atât de înalte încât păreau a se confunda cu văzduhul, nu-şi putu stăpâni un strigăt de admiraţie.

Zgomotul pe care-l făcea o daltă muşcând dintr-un zid îi atrase brusc atenţia. Îşi îndreptă privirile într-acolo. Un soldat turc smulgea bucăţi de marmoră şi de lapislazuli dintr-un mozaic ce înfăţişa un sfânt în veşminte strălucitoare.

– Ce faci acolo? strigă sultanul.

Războinicul replică dârz, fără a-şi întrerupe îndeletnicirea:

– Clădirea asta spurcată este un monument închinat credinţei păcătoase a ghiaurilor, iar eu sunt un mahomedan care respectă învăţăturile neîndurătoare ale Profetului! Tot ce este creştin trebuie nimicit!

Padişahului i se ridică sângele în cap. Turcul acesta fanatic desfigura cu bună-ştiinţă una dintre minunile lumii. Îşi smulse din teacă iataganul şi, cu latul lui, îi aplică o lovitură atât de puternică, încât îl trânti la pământ.

– Câine! Până unde merge lăcomia şi prostia voastră? V-am îngăduit să jefuiţi oraşul, să înrobiţi pe locuitorii lui! Nu este de-ajuns? Clădirile, monumentele, edificiile publice sunt ale mele! De ele să nu se mai atingă nimeni!

Năucit de lovitura primită, soldatul se ridică în genunchi.

– Ieşi! zbieră sultanul. Ieşi, dacă nu vrei să te ucid cu mâna mea!

Terorizat, turcul o luă la fugă.

Mehmed se uită mohorât la icoanele distruse, la stranele sfărâmate, la mozaicurile smulse ori mânjite cu sânge, la iconostasele zdrobite, la vitraliile făcute ţăndări, la cadavrele întinse pe lespezile reci.

Întoarse capul spre ofiţerii din suită.

– Fahim, adu imediat un imam!

Foarte curând, Fahim se înapoie, deschizând drum unui bătrân cu barba, turbanul şi veşmintele albe.

– Imamule, îi porunci Mehmed, urcă-te în amvon, şi de acolo să ne citeşti simbolurile credinţei mahomedane!

Sultanul ascultă recules rugăciunile rostite cu glas cântat, iar după încheierea lor, se îndreptă îngândurat spre ieşire. De după un rând de strane, rămase ca prin minune întregi, se ivi un călugăr de vârstă mijlocie, care i se aruncă la picioare.

– Îndurare, Stăpâne! hohoti în plâns călugărul. Ochii lui oglindeau o spaimă dementă. Sultanul se opri.

– Cum te cheamă? îl întrebă în greceşte..

– Acakios, Prealuminate! bâigui monahul printre sughiţuri, - Ridică-te, Acakios, şi întoarce-te la călugării tăi! Să le spui că nu au a se mai teme pentru viaţa şi pentru libertatea lor! Du-te!

Călugărul se sculă de jos cu neîncredere. Se temea că turcii din preajma sultanului se vor năpusti cu iataganele asupra lui şi-l vor măcelări, aşa cum alţi turci măcelăriseră sub ochii lui sute de creştini. Când văzu că nu i se întâmplă nimic, porni timid spre uşă, rostind incoerent binecuvântări şi cuvinte de mulţumire.

Padişahul surâse.

– Iată primul meu supus grec din Constantinopole, cu care am schimbat câteva vorbe!

Aruncă o ultimă privire asupra interiorului bisericii, apoi rosti cu glas puternic:

– La Blacherne!

Cortegiul se angaja de data aceasta pe calea Argyropratia, până la Forul lui Constantin, iar de acolo coti pe calea Artopolia până la Forul Capitolin. Oraşul, în ciuda stricăciunilor suferite, păstra încă un aer de o măreţie impresionantă.

– Am să-l reconstitui! vorbi Mehmed cu convingere. Nu numai că-i voi reda strălucirea de odinioară, dar voi face din el capitala lumii moderne!

Chemă din nou pe Mahmud.

– De acum înainte, Imperiul Otoman va avea un nou steag. Steaua şi semiluna brodate în aur pe fond roşu. În acest chip împletim şi mai intim tradiţiile romane cu cele islamice. Făurim un steag nou pentru o lume nouă!

Când ajunse în piaţa Blachernelor, fu întâmpinat cu urale de două regimente de ieniceri orânduite în faţa reşedinţei basileilor. Soldaţii aceştia fuseseră adunaţi în grabă, spre a alcătui un decor potrivit solemnităţii imperiale.

Mehmed contemplă îndelung zidurile înalte cu ferestre multe, cu balcoane şi terase, cu colonade şi scări majestuoase. „Iată şi palatul autocraţilor bizantini! reflectă, plin de încântare. Acum este al meu!”

Edificiul, atât de impozant când era văzut din afară, avea interioarele atât de devastate, încât sultanul încercă un simţământ penibil de vinovăţie. Pe pardoselile încăperilor zăceau mobile rupte, draperii sfâşiate, statui sfărâmate, leşuri omeneşti, materii fecale, băltoace de urină, care răspândeau o duhoare insuportabilă. Mehmed vizită apartamentele împăratului Constantinos. Camerele erau înspăimântător de goale, iar în piscinele de marmoră soldaţii îşi făcuseră nevoile. În clipele acelea îi reveni în minte un poem persan pe care-l rosti şoptit, pentru sine: „Numai păianjenul mai face de veghe în palatul împăratului. Netulburat de amarele deşertăciuni omeneşti, îşi ţese pânzele peste porţile de bronz cu ţâţâni ruginite. O bufniţă ţipă lugubru, stârnind ecouri în întunecatele cavouri imperiale de la Efrosaib!”...

Mahmud Anghelos îl conduse apoi pe zidurile de apărare ale Blachernelor şi îi arătă locurile unde avuseseră loc cele mai încrâncenate lupte. Sultanul avea ciudata senzaţie că i se vorbeşte despre nişte evenimente petrecute cu mult timp în urmă.

– Zona aceasta, explică prinţul, a fost apărată de bailul veneţian Girolamo Minotto.

– Ei, cum s-a terminat cu Minotto?

– A fost executat prin decapitare, aşa cum ai ordonat înălţimea-ta. Au mai suferit pedeapsa capitală fiul său şi alţi cinci veneţieni de frunte.

– Dar Orkhan?

– De asemenea executat prin decapitare, ca şi Julia Pere, căpetenia catalanilor.

Mehmed suspină.

– Dacă fiul lui Minotto ar fi apelat la milostivirea mea, poate că l-aş fi iertat. Eh, dar ce să mai vorbim de asta! Morţilor nu