păruse, la un moment dat, că ea s-ar fi întors la sculptor, şi-l tot ţinea în preajmă să „răsufle”, să spună unde-o ţine. Totodată şi pe tânăr îl rodea gândul că Şandru n-ar fi cu totul străin de „fuga” în necunoscut. Acum aceasta îl întrebă deschis.

— Ei, a venit ori ba?

— În vis… Am visat-o azi-noapte. Era cu unul în braţe. Şi-i descrise un bărbat înalt, subţirel, brunet, care îi înşurubase nevesticăi nişte aripi la subţioară şi se pune problema ca ea să sară, cu aceste aripi de şindrilă, de pe un acoperiş… Acesta era când acoperiş de mânăstire, când de ciupercă şi când pat de hotel. Mare comedie! Iar ei îi era frică să sară de pe acoperiş… dacă nu i se desfac aripioarele? şi rămâne acolo în pat… Ce zici de asta?

— O aiureală, i-o reteză Şandru cu brutalitate.

— Mă rog, asta am, asta vând. Pentru mine doamna şi stăpâna noastră ia tot mai mult înfăţişarea unei fantasme. Dumneata, care ai mai multă experienţă, poţi aştepta în linişte, cu pulsul normal, nu tahicardie, nu nimic, nu vise de groază că zbori într-un avion cu pilotul mort. Însă pe mine această aşteptare mă vălureşte ca pe scoarţa pământului un vulcan care se căzneşte să iasă, sau, ca să-ţi fie mai uşor să pricepi, cum face valuri duşumeaua unei locuinţe când locatarii de jos au viaţă agitată. Înţelegi? Pe scurt: sunt năuc. Nu mai pot! Vorbea sincer şi suferea în văzul rivalului, ceea ce era un semn rău pentru cerbicia lui, dărâmată.

— Du-te în deltă.

— Hodoronc-tronc?

— Putem face rost de-o delegaţie, şi aşa avem nevoie de cineva pentru nişte prospecţii… Şandru merse şi se uită atent la un tablou agăţat deasupra uşii capitonate, o natură moartă cu mere şi-un cuţit, pe care acum îl vedea prima dată. Voia să pară indiferent, să dea impresia că aruncase o vorbă într-o cu totul altă ordine de idei, voia să-şi rezolve o problemă de serviciu. Val, uitându-se în direcţia aia, adăugă la natura moartă şi pe Şandru, după cuţit. „Natură moartă cu mere, cuţit, dobitoc”. Dacă i-ar fi spus cineva câtă forţă de simbol, ce adevăr conţine această aşezare de obiecte şi oameni rostogolindu-se spre sine, de la merele Evei încoace, până la el şi, la mijloc, Şandru cu cuţitul, ar fi zis că e nebun, face speculaţii…

— Nu mă duc, prinţe al Danemarcii, la mânăstire, îşi piţigăie el glasul, ca Ofelia. Du-te tu, că eşti de cauciuc.

Aşa gras, Şandru părea într-adevăr îmbrăcat în cauciuc de sus până jos. Omul, de fapt, se săturase să-l vadă prin biroul lui. Asta însă nu i-o putea spune. Voia să mai respire, el, nu funcţionarul arţăgos, şi aştepta cu emoţie decizia oscilantă a artistului. „Ăştia se duc până la capătul pământului, dacă ştii ce să le fâlfâi prin faţa ochilor”.

— Hai, băieţaş. N-am eu timp la dispoziţie, cu babilonia asta pe cap – trebuie să fac ordine –, altfel aş merge şi eu! Ştii să pescuieşti? În ape limpezi, nu tulburi – plasă el o pietricică. Bă, acolo e raiul pe pământ. După trei zile te întorci altul. Şi totul nu-i decât la doi paşi. Apăsă pe buton, apăru secretara, care merse foarte aproape de director, ca şi când acesta ar fi obişnuit-o să-i dea instrucţiuni la ureche.

— Fă o delegaţie, patru zile în deltă pentru tovarăşul Tomiţă.

— Mă duc, dar cu Olga, când o veni… o iau şi pe ea… dacă zici că e raiul, să-i facem şi ei o bucurie, zise Val, după ce secretara dispăru, trăgând încet-încet după ea uşa capitonată, nu cumva să tulbure liniştea creatoare a directorului c-o trântitură nevoită. Şandru tăcu. Ţigara din gura lui se terminase şi trăgea din filtru, fără să-şi dea seama. Lepra din faţa sa nu-şi dădea măcar silinţa de-a nu fi obraznic.

— Te mai gândeşti, nu te-mpinge nimeni cu de-a sila. Delegaţia o ai la secretară, acum eu sunt ocupat.

În drum spre casă, Val Tomiţă îşi aminti de ciudata propunere – îşi aminti e un fel de-a spune, se gândise tot timpul numai la ea, încercând să dea de subtext. Să-l fi apucat mărinimia aşa dintr-odată, cum îl pocneşte răpciugă pe cal, jap, ca o şa nefermecată? Tot aşa jap, mărinimia pe Şandru! A, povestea e cu ghivent: du-te tu de umple-ţi bojogii cu cântec de păsări, fă gargară cu votcă, că rămân eu aici s-o sprijin pe Olga… şi la urmă om mai vedea! Ori urmărea să-l dea la fund de-a adevăratelea? Să-şi fi trimis acolo oamenii lui să-l tragă în jos de-un picior, să-i umple gura cu mâl… Se amuză. Era fireşte o idee absurdă. Omul avea un suflet bun, îl văzuse suferind pentru fiinţa umană – pentru Olga adică. „Lasă, domnule, să se simtă bine mizerabilul –, să-i plătesc răul cu peşte!” „Ai undiţă? Ştii să pescuieşti?” – aşa şi-o fi zis… Dracu să-l pieptene! Odată, la Sinaia, când trecuse un tren săgeată parcă prin crăpăturile stâncilor, Val, ascultând ecoul, făcuse studii de împrăştiere: cum zgomotele intră în copaci, se infiltrează sub coajă, sunt absorbite şi devin cercuri. Cu cât o pădure e mai liniştită, cu atât cercurile interioare sunt mai calme, esenţiale, compasul se răsuceşte fără ezitări, fără dări peste mână. Mi se pare că după ele se poate studia şi umiditatea dintr-un an. Tot atunci se bucurase el dând de un brad frânt, deşi ar fi trebuit, normal, să-l încerce tristeţea. Dar odată cu trunchiul sfârtecat dispărea un coşciug virtual, îşi lungea zilele cu încă un copac răpus. Straniu cum i se răscoliseră aceste reminiscenţe. Acum fibrele sufleteşti îi erau poluate de otrava acelei propuneri de ieşire la mare în răspăr – ştia că-i va da curs oricum, tocmai că nu-i e prea clară, îl ispiteşte misterul ascuns după cortina vorbelor şi-a zâmbetului enigmatic al lui Şandru. Apoi, ca un rumeguş presărat peste umerii pleoştiţi dintr-odată, o neînţeleasă frică de moarte… De unde până unde? Aşa nitam-nisam? Da, sunt foarte ostenit, m-a hăituit iapa de viaţă, am nevoie de-o paranteză pentru refacere…

Aşa se căscă prima dată în proiectele lui Val, triunghiul Dunării la vărsare. Ca o posibilitate.

CAPITOLUL  X

ÎN DUPĂ-AMIAZA aceea îşi