luă „haidamacii” şi porniră în căutarea ghicitoarei. „Dacă s-a înecat şi asta, înseamnă că s-apropie potopul, ba chiar a început, şi azi-mâine ne dăm cu capul de Ararat”. Tudor şi Adrian, băieţi fini, prea subţiri pentru acest calificativ, participau cu tot sufletul la drama lui Tomiţă. Acesta simţise că a intrat, de o bucată de vreme, într-un „câmp de mine”, unde trebuia să calci cu grijă. Şi cu cât se cerea mai multă băgare de seamă, cu atât el devenea mai nervos şi făcea cei mai nesăbuiţi paşi. În primul rând, prietenia la cataramă cu Şandru, prietenie care putea exploda în orice clipă.

Nici Tudor, nici Adrian nu-l vedeau cu ochi buni pe Şandru, părându-li-se cu două feţe; un om destul de primejdios. Într-o zi, Val le mărturisi că în el s-a frânt ceva – nu coloana vertebrală, cum i se păruse lud Adrian –, ci altceva, mult mai important.

— Ce-o fi mai important decât şira spinării? se miră gazetarul.

— Ştiu, dar nu vreau să-ţi spun. Ghici? „Drumul sfârşeşte-acolo unde-ncepe”, murmură el, frumosul vers. Şi bănuiţi cum va sfârşi? Lui Val parcă-i năvăli dintr-odată tot sângele în cap, astfel încât ochii i se injectară ca în urma unei teribile nopţi de beţie. Ştiţi cum o să sfârşească? O să mă arunc din foişorul de foc într-un rahat. Mă ţine, mă ţine, dacă nu, mă duc la fund cât ai zice peşte.

Dincolo de pornirea de moment se ascundea, evident, un pericol. Şi prietenii îl simţiră.

— N-ai niciun motiv să te plângi, încercă Tudor să-l liniştească. La vârsta ta, ai realizat ceva foarte important: ţi-ai ales drumul, nene, ai reuşit, să te descoperi, ţi-e limpede ce ai de făcut! Nu-ţi rămâne decât să te pui pe treabă, să dai omenirii ceea ce aşteaptă de la tine… cu gura căscată.

I se păru a zări o umbră de zâmbet pe buzele împricinatului, de aceea îşi termină fraza „în coadă de peşte”.

— Nu mai pot lucra, mă duc la fund. Devin un ratat.

— Ei, asta e bună! spuse Adrian. Ratatul nu devine, el este şi rămâne. Toată lumea crede în talentul tău, nu fi copil, mă, peste câţiva ani vei ajunge un nume, de să dărâmi zidurile unde se vor lipi afişele. Auzi?

— Viaţa unui ratat, începu Val o teorie, te stâlceşte, te umileşte prin pitorescul ei, dar – luată la bani mărunţi – n-are substanţă. În comparaţie cu existenţa omului de talent, din care n-ai ce alege, a ratatului e aur, o mână de aur. Un film despre un pianist de geniu, să zicem, din aceia cu degetele lungi ca picioarele de ogar… ce vezi în acest film? Scrie pe ecran, mare: „Napoli 1910” – şi apare maestrul cu părul vâlvoi, dărâmat peste clape, pentru ca imediat să izbucnească aplauze. Apoi vezi: „Paris 1913” – aceeaşi figură, adică tot el la pian, transportat, cucerind inimile: „Berlin 1920” – pianul, aplauzele, şi la urmă geniul a murit de cord şi asta a fost viaţa lui – de o lălâie banalitate. Pe când nerealizatul nimereşte peste viespare de fapte, dă din pleaşcă în pleaşcă. A fost chemat să concerteze la Napoli. Se îmbăta ca un porc, de la statione centrale şi-l buzunăresc ăia de se oferă să-ţi ducă geamantanele. Rămâne fără leţcaie. Nu-şi aminteşte unde era concertul. Cine l-a invitat pe el acolo, cine, cine? Mister. Timp de trei săptămâni va întoarce pe dos, când treaz, când aburit, când călare, când de-a buşilea portul pestriţ, plin de borfaşi, pizze şi pipiţe. Scotocind oraşul vechi ca pe un buzunar, se căptuşeşte c-o experienţă pe care cel ce merge glonţ la Sânger şi începe să palpeze clapele, excitat, nu ţi-ar putea-o aduna nici în şapte vieţi… Iar individul ar proceda la fel şi la Veneţia, şi la Paris, şi la Bucureşti. S-ar umple de trăiri, mă credeţi voi?

— Atunci fă-te un mare ratat! îl împunse Adrian.

— Asta e nenorocirea. Am încercat şi n-am nici talentul acesta.

— Treci printr-o criză... normală, de creştere, îi spuse Tudor.

Val nu răspunse, ca şi când n-ar fi auzit. Îşi privi însă mâinile mult timp, cu ură parcă.

Plecaseră, aşadar, să iscodească acea ghicitoare. Îşi amintise de spaima încercată de iubita lui când îi povestise „proorocirea” femeii aceleia, „proorocire” care-l privea mai mult pe el, nu pe Olga. Atunci de ce se speriase atâta? Femeia i-o fi mai spus şi altceva. Ori poate ştia unde se află. Sau dacă nu ştia, să ghicească, da; da, să-şi pună harul la tânjală, să muncească spiritul. Val nu dădea doi bani pe asemenea „manifestări”. Când îi povestise Olga, se amuzase de „năzbâtia” ei.

Unele femei sunt dornice să se înconjoare de mister, un sentiment puternic de automistificare pune stăpânire pe ele şi ajung să interpreteze aşa de bine rolul de „casete, puşculiţe cu enigme”, încât la urmă nici ele nu mai ştiu ce e adevărat în ele şi ce e fals, fabricat. Olga voia să joace în ochii lui rolul eroinei antice: ştia dinainte adevărul şi e arsă de verdictul implacabil, însă nu deznădăjduieşte. Nimeni nu cunoştea cu precizie adresa babei. Studenta parcă îi pomenise de o străduţă, pe undeva în spatele Circului nou. Aici nimeriră pe nişte străzi înguste şi întortocheate şi nu mai ştiură încotro s-o ia. Ieşiră la o arteră mai circulată şi Adrian avu ideea să-i telefoneze Ruxandrei. O fi ştiind ea – de ce nu, ea le are pe toate la degetul mic – cam pe unde stă Mafalda. Nimeni nu avea telefonul Ruxandrei, bineînţeles. Cerură spitalul, prin informaţii, şi acolo întrebară de Ruxandra Cocean. „Nu există nicio Ruxandră Cocean la noi” – răspunse o voce enervată, şi Val n-ar fi putut preciza dacă „telefonista” era bărbat sau bărbată. Se întoarseră şi pătrunseră cu hotărâre în adâncul periferiei. Aici începea deodată un şantier imens şi totul era în faza de demolare. Tudor întrebă la nimereală o gospodină, care-şi încărcase lucrurile într-un camion şi acum ţinea de-o oglindă mare, cum sunt acelea ce se vând odată cu mobila „Doina”. Stătea în „vârful” camionului, pe grămada de perne, scaune răsturnate, între ghivece cu flori şi saltele.

— Era una de ştia să dea cu bobii!