— Cu bobii nu dă nimeni, zise femeia. Poate-n cărţi... A, da… se bătu ea cu mâna peste frunte… Madam Hristos… Stă aici pe strada Primăverii, aşa… ea trebuie să fie… Le arătă pe unde vine strada Primăverii, de câte ori s-o ia la dreapta şi de câte ori la stânga… Tocmai când stătea cu mâna întinsă, şoferul demară brusc şi oglinda alunecă din camion şi se sparse la picioarele lui Val.

— Ptiu! arză-v-ar focul! blestemă păgubaşa.

Strada Primăverii era şi ea în demolare. Aici toată lumea o ştia pe madam Hristu (nu madam Hristos, cum înţeleseseră ei greşit din zgomotul stârnit de păcănitul ţevii de eşapament). Casa însă nu mai exista, în locul ei se înălţa un morman de moloz cam cât un gorgan. „Trebuie să se fi mutat la bloc”, îi lămuri un lucrător, care alegea cărămizile şi le răzuia, aşezându-le aşa curăţate într-o grămadă.

„La blocuri! Dar la care? Tot Bucureştiul e plin de blocuri”, spuse Val, necăjit pe lucrătorul care n-avea nicio vină, nu el o demolase.

Se-ntoarseră acasă.

— Ceea ce e nemaipomenit, vecin cu minunea, spuse Adrian, înflăcărându-se deodată e că era gata-gata s-o găsim! Închipuiţi-vă nişte oameni dintr-o mare capitală din secolul XX pleacă să găsească o „vrăjitoare”… rămasă cine ştie cum, prin ce capriciu al sorţii, al istoriei, încă din epoca primitivă. Acea femeie putea avea foarte bine 4 000 de ani…

— Mai dă ceva… zise Tudor.

— 4 500 de ani… cu toate că, desigur, după figură, n-ai fi crezut… 70—80 de ani acolo, cel mult! Şi aşa, întrebând din om în om, orbecăind în marea metropolă, găseşti coliba acestei stăpâne a duhurilor, acestei plasme „machbetiene”… mai bine zis locul colibei… şi ceea ce e mai fantastic e că afli că „vrăjitoarea” s-a mutat la bloc. Ha-ha, ha! La bloc! I-auzi, s-a mutat la bloc, adică a primit locuinţă… Continuăm investigaţiile?

— Ne oprim aici, zise Val.

— Eu văd în această expediţie a noastră, de astăzi, un drum simbolic, continuă Adrian. Vechiul e demolat peste tot şi odată cu mizeria şi incuria dispare însă şi misterul, tradiţia, ceea ce-l singularizează pe om. Închipuiţi-vă un bloc modern cu 7—8 etaje ocupat de „vrăjitoare”! Ha-ha!

Ar trebui să facem o crescătorie de cotoroanţe, să vină turiştii şi să le ghicim pe valută.

— Mai bine ai fi atent să nu-ţi cadă ceva-n cap, îl sfătui Val. Tocmai treceau prin dreptul unei basculante cu moloz. Dacă te mai îngroapă a doua oară, ai mierlit-o. Ştii că nici Lazăr n-a înviat decât o dată. Când a murit a doua oară, Iisus şi-a luat mâna de pe el. „Gata, jigodie, mai ţine-te şi singur pe picioare, n-o să te înviez la infinit”. Mai simbolică ar fi deci îngropăciunea ta decât ceea ce spui despre această nereuşită expediţie.

— Ceea ce e totuşi foarte curios, interveni şi Tudor, e că baba e poate singura care deţine ceva important în privinţa Olgăi. Ea trebuie să-i fi spus ceva – şi acest ceva e dintr-odată demolat, dislocat şi i se pierde urma.

Acasă Val avea o citaţie de la miliţie, să se prezinte de urgenţă.

— Ia-ţi hrană rece pe trei zile! îi sugeră Tudor, şi un sac cu tărâţe, aruncă în urmă, ca să poţi găsi drumul.

— Să-mi păstraţi o amintire curată, se smiorcăi Val, parodiind. Şi plecă.

— Numai de n-ar găsi-o moartă, pe undeva, spuse Adrian. Doamne, cum te mai poate pierde o femeie, pierzându-se.

— Apropo, n-am mai văzut-o pe Mimi. Certatu-v-aţi? No, că asta n-ar fi fain.

— Nu… dar n-am fost niciodată prea buni prieteni. E antitalent în ceea ce priveşte amorul. Şi schimbă vorba.

Val nu apăru seara acasă, nu sosi toată noaptea şi nici în zilele următoare.

— Ei, asta e bună! exclamă Adrian, văzând că nici în ziua aceea nu-l găseşte în cameră.

Se întorseseră amândoi de la redacţie, avuseseră o zi grea – situaţia lui Tudor se clătina ca plopul în vânt – şi pe drum Adrian spusese că el presimte c-o să dea de Val, or să-l găsească întins pe patul lui „cel cu arcurile alături” şi fumând, gata să le spună una bună.

— Ce, puteau să-l reţină la miliţie până acum? se miră şi Tudor. Să fie problema aceea cu buletinul, care nu era în ordine, adică nu avea mutaţie?

— Frăţioare, de mâine începem să ne agităm şi noi, că nici noi nu le-avem în regulă, zise Adrian. Apoi continuă: Ce-ai zice dacă s-ar descoperi că Val… a omorât-o pe Olga?

Tudor râse.

— Cum dracu ţi-a venit un astfel de gând?

— Nu m-ai înţeles bine, nici nu e necesar să fi făcut realmente gestul acesta… E suficient să se creadă că l-a făcut. Toate aparenţele sunt împotrivă-i. Ştii ce, nu mi-a plăcut deloc prietenia lui din ultimele săptămâni cu Şandru. Acela e un om periculos, ţi-o jur. Şi a găsit modalitatea să se răzbune pe rivalul său, pe care, din omul băţos şi plin de încredere în sine de până ieri, îl vede acum dărâmat, fleşcăit sufleteşte şi aproape cerşindu-i prietenia. E şi Val ăsta un tip, pe cuvântul meu. O sucitură de om! A doua zi merseră şi întrebară de el la circumscripţia de miliţie. Li se spuse că cetăţeanul cutare nu era în ordine cu buletinul şi fusese amendat cu suma de lei 75.

— Numai atât?

— Atât, deocamdată.

Plecară la fel de nedumeriţi cum veniseră. Se întoarseră de la poartă – circumscripţia era în fundul unei curţi mari – şi întrebară ce trebuie să aducă pentru mutaţie. Le trebuia o serie de acte, însă cel mai important, care le lipsea lor, era dovada de la spaţiu precum că au locuinţă. Ei aveau o cameră, însă nu putuseră căpăta de la serviciul „Spaţii” repartizarea pe ea, întrucât ca să li se dea repartizare aveau nevoie de buletin de Bucureşti.

„O să mergem pe centură până-o să ne tocim tălpile”, remarcă Adrian. Recurseră la prieteni. Luară adeverinţe de la Editura de care aparţinea revista lor precum că sunt în câmpul muncii. Până la urmă, obţinură şi dovada că au o locuinţă, o cameră, care li s-a repartizat în mod legal, însă fără acte, întrucât ei nu ştiuseră că trebuie să li se dea şi „o hârtie la