— Mă, Adriene, poate ai ridicat tu repartizarea... ia adu-ţi aminte? Nu se putea să ţi se dea cheia de la cameră fără această repartizare… ştii cât ne-am zbătut ca s-o obţinem…

Se întoarseră acasă şi luară toate hârtiile lui Adrian la puricat. Aceste hârtii erau întinse pe jos, în dreptul patului, erau pline de versuri, de citate din clasici, socoteli şi datorii. Adrian, pe măsură ce dădea peste vreo poezie; o citea cu glas tare, ca şi când n-ar fi fost scrisă de el – uneori se mira cât era de bună, alteori o rupea –, ori îi cerea părerea lui Tudor.

— Nu mai rupe nimic până nu găsim repartiţia, zise Tudor.

Şi adevăr grăise. Repartiţia găzduia pe verso un avânt liric, scris de Adrian în febra unei mari inspiraţii, care nu-i mai îngăduia răgazul să caute altă foaie de hârtie, încercară să radă versurile cu lama, apoi, riscând ca foaia să se subţieze prea tare şi să nu se mai înţeleagă numele, o lipiră pe o coală albă. Trecuse ora închiderii birourilor. A doua zi, se prezentară dis-de-dimineaţă la circă, de data asta cu toate actele în regulă. În sfârşit, obţinură mult râvnitul buletin de Bucureşti. Tudor făcu cinste c-o bere; o bău tot el şi pe-a lui Adrian, acesta având o criză de ficat.

„Ce contează o criză de ficat? râse Tudor. Dacă ţi-ai băut ficatul, mergi pe splină” (Gluma asta o auzise în tramvai.) Nu trebuie să te formalizezi.

— Cum de nu ni se cere nouă şi-o adeverinţă că avem timp? îl întrebă el pe Adrian. Adică de ce se rupe categoria spaţiului de aceea a timpului?

Îşi aduseră aminte de Val şi se-ngândurară.

— Păi, dac-a dispărut şi el… înseamnă că mâine-poimâine… Adrian era cătrănit rău. Ne ducem, frate-miu, unul câte unul.

— Fii, domnule, serios, cum să ne ducem? Nu vezi că suntem în ordine cu tot?

Se întoarseră la miliţie şi mai întrebară o dată de cetăţeanul Val Tomiţă – Tomiţă Valer – care se prezentase acolo, în urmă c-o săptămână, şi nu mai apăruse. Nu cumva, neavând bani la el să plătească acea amendă de 75 lei, nu cumva fusese reţinut acolo… contracost, cum ar veni?

Cel din spatele ghişeului nu purta uniformă de miliţian, era un civil mai în etate şi le răspunse că aşa ceva nu putea fi adevărat, întrucât miliţia populară e creată să scoată la iveală infractorii, nu să-i ascundă.

— Să nu fie cumva vreo greşeală? Să nu se fi strecurat vreo mică eroare?

În loc de răspuns, ghişeul li se trânti în nas.

— Sunt cu chef! auziră ei glasul funcţionarului şi se grăbiră să părăsească incinta, acea incintă sobră.

Când apăru Val, după vreo zece zile, le spuse c-a fost în Deltă. Se bronzase, avea o mină sănătoasă, era limpede la „cap, trunchi şi membre”.

— Altă dată să faci bine să ne anunţi… Ai fost chiar în Deltă?

— În Delta Dunării.

— Să se facă aşa?…

— Să se facă… N-a întrebat nicio femeie de mine?

— Ba da. Una cu coasă şi-mbrăcată în negru. O tipă foarte bine…

— O ştiu… am văzut-o, am făcut cunoştinţă cu ea… e o damicelă simpatică foc.

Alte lămuriri nu le mai dădu, deşi Adrian tot încerca să-l tragă de limbă, să-i descrie şi lui, că vrea să scrie ceva cu apa.

— În Deltă nu vezi nimic din cauza aripilor. Pune asta pe hârtie şi gata poemul. Poţi adăuga că pana cu care ai mâzgălit e de la Nil, adusă prin contrabandă de o pasăre Ibis, care ţi-a dăruit-o în semn că i se fâlfâie. Îi încunoştiinţă – dacă tot voiau ei să ştie – că se simte ca-n prima zi a facerii, e obosit de facere şi nu se mai desface. Se trânti îmbrăcat şi-ncălţat în pat. Simţea o mare bucurie în suflet, şi asta îl durea într-un fel liniştitor. Da, se rupsese ceva înăuntru, dar ceva de care nici n-avea nevoie, şi numai îl apăsa, acum era mai gol, şi mai uşor! Se eliberase de o stare ce zăcea în el de multă vreme, o spaimă, o nelinişte, o nesiguranţă. Ce căutase, găsise, dibuise, era pe urme bune.

— Delta, băieţi! Delta, zise el căscând. Adormi în câteva minute.

Fusese într-adevăr acolo şi iată împrejurările. Plătind amenda de lei 75 la miliţie şi dând asigurări c-o să-şi aducă toate actele pentru mutaţie, Val plecă dezumflat. „Dezumflat”, e bine zis, e bun cuvântul, se gândi. Puteau să-i pună în „cârcă” sinuciderea Olgăi, deci să fie „umflat”. Asta l-ar fi înviorat, l-ar fi scos din amorţeală, ar fi fost nevoit să se apere, să vină cu argumente contra. Ar fi picat ca un duş rece. Cei care mărturisiseră asta dăduseră, desigur, referinţe bune. Dar câte, din celelalte, zăceau prin sertare, ca nişte degete acuzatoare îndreptate spre el? Dacă o s-ajung vreodată să-mi scriu memoriile, o să cer autorizaţie să-mi citesc viaţa. Acolo voi afla şi ce-am zis în ziua de 13 octombrie (sfânta Paraschiva) anul cutare, şi ce-am mâncat pe 10 aprilie anul cutare, tot, tot… exact şi înflorit totodată, covor stilizat călcat în picioare. Olga scăpase chiar şi ea nişte exclamaţii de îngrijorare pentru destinul lui. Asta s-o fi speriat? Asta o fi pus-o pe fugă aşa, fără explicaţie? Deci, mergând la miliţie, plecase, într-un fel, spre locul de ispăşire. Şi dezamăgirea lui, când se văzu afară, în stradă, fu mare. Nu se simţea vinovat cu nimic, dar tocmai acesta putea fi un motiv.

Se duse la Şandru. Îl găsi acasă, în compania Ruxandrei. „Mă trage aţa încoace”, zise.

— Ai venit să probezi şi „dessous”-urile? o luă el în primire de la uşă pe guraliva amică a Olgăi. Parcă data trecută spuneai c-ai rămas la blănuri! Ce fel de furouri purta, ai?

Şandru începu să râdă, ca şi când noul musafir ar fi glumit.

— Că o femeie vine la un bărbat singur, nu e nimic peste legile firii, zise Ruxandra. Dar că amantul dă buzna peste soţul încornorat, asta mi se pare de un hai nebun! Şi întorcându-se spre Şandru: – Apropo, fereşte-te să te nimereşti la Braşov în sezonul premierii vânatului. S-ar putea să obţii medalia de aur ca „cerb carpatin”.

Îl făcu apoi cu ou şi cu oţet pe sculptorul ne-n stare de nimic, care n-a produs decât