declaraţii. Acesta îi mărturisi cinstit că nu mai poate lucra. A încercat să ia o daltă şi parcă ar avea mâna frântă, o cioată. Pe ea însă, dacă s-ar pune problema, ar reuşi-o. E lesne de modelat, ar intra scula ca-n brânză.

Gazda se amuza copios la acest schimb de amabilităţi, „ca între artişti”.

— Singurul tău lucru bun în viaţă e că l-ai umanizat pe ăsta! Ruxandra arătă spre Şandru. De unde până ieri era un zmeu, acum dintr-odată are sufleţel şi inimioară. Aşa-i că te doare la sufleţel şi la inimioară?

Statură până târziu, la un taifas, plin de împunsături din toate părţile, simţind în acest dialog, mari voluptăţi spirituale.

Val îi spuse şefului său că da, s-a hotărât, pleacă în Deltă. Era într-adevăr o idee de geniu pe care o avusese el.

— Păi, de ce nu vă duceţi împreună? sări Ruxandra. Ar fi un tablou de zile mari: soţul amăgit şi „logodnicul” îndurerat de pierderea soţiei acestuia – pierderea prin parc, de notat asta –, suferind împreună pe braţul molatec al Dunării şi consolându-se reciproc cu frumuseţile naturii.

Ruxandra îi părăsi, cu părere de rău, pe la douăsprezece noaptea.

Şandru ieşi amabil pe hol, după ea şi, când se întoarse, îl găsi pe Val întins pe laviţă.

— Pot dormi aici? Acasă, ştii, n-am mutaţie… N-am omorât un om, dar n-am mutaţie şi n-am nici chef să mă mişc de-aici, căci… şi coborî glasul „la nivelul laviţei”, presimt că-n noaptea asta… ori mă vei vinde, ori vine stafia şi-o să te sperii. Sunt pe post de halebardier, dă-mi sticla cea mai ascuţită s-o pun sub bărbie, să nu aţipesc.

— Păi, de ce nu mi-ai spus mie de mutaţie? Asta se face în câteva minute. Să-mi aduci aminte mâine, să dau un telefon. Rămâi aici, stai să-i cer mamii o pătură. Adică, ce naiba! Uite că m-am prostit! Treci în camera asta, ai pat bun, ai tot ce-ţi trebuie.

— Nu, aici e cel mai bine, zise Val. Iar mâine-mi aduc salteaua. Adormi. Visă un leu – o hârtie de-un leu mototolită – şi-o căprioară – tot de-un leu – care, cu botul negru şi umed, trăgea fire de fân dintr-o claie, pe-o clină de deal, în Ardeal. Între mototolire şi avânt de noi descoperiri geografice, îngăimă odată că ghemuit mă simt ca acasă.

A doua zi, intrau împreună pe poarta întreprinderii, cam prea de noapte pentru Tomiţă, obişnuit să se scoale mai târzior, nu taman când cască puii de rândunică ciocurile, în primul licăr al zorilor. Urmă fulger (vreo cinci ceasuri) şedinţa generală pe întreprindere, unde puternicul funcţionar dădu dovadă de-un mare şi înnăscut talent oratoricesc. Arăta că ştie să treacă uşor de la fraza lungă la propoziţia eliptică, de la invective la ironia subţire şi de la aluzie la şarja directă, câştigând simpatia sutelor de inşi ce căscau pe scaune, aşteptând să se termine mai iute. Plecară în Deltă. Da, Şandru se hotărâse să meargă şi el. Cu maşina, bineînţeles, acea Volgă neagră, care trecuse de mult de reparaţia capitală, dar mergea întins, ca una tinerică. Înainte de a părăsi Bucureştiul – era ora 5 –, Şandru se prezentă cu tânărul la miliţie, vorbi cu un cineva şi imediat i se făcu mutaţia.

— Ţi-am spus că e o chestie de cinci minute, spuse el, cu o legitimă mândrie.

— Dacă tot aşa de iute poţi sa mă muţi şi-n ceruri, eu mai bine cobor.

Când ajunseră la Vadul Oii, se întunecase. „Behăie întunericul pe-aici”. În aşteptarea bacului, intrară în restaurant să se ospăteze cu o ciorbă de peşte şi o saramură. Şandru, care avea burdihan mare, luă două porţii. Era un mâncău în regulă, spunea că nu-i place să bage mult la dulap, ci puţin şi bun. Mânca însă şi mult, şi bun. Ceru ardei iuţi de vreo câteva ori şi tot se tocmea cu ospătarul să le facă nişte sarmale. Între timp sosi bacul şi trebuind să renunţe la sarmale, parcă plecă flămând.

— Ăştia habar n-au de comerţ, spuse.

Şoferul, care se ospătase şi el la o altă masă, se ridică primul şi părăsi restaurantul. Era acelaşi pe care îl avusese Şandru şi înainte, la minister. Un om corect. Se vede că-i era foarte devotat, dacă îşi ceruse şi el transferul. De altfel, îl urma pretutindeni, ca şi când Şandru ar fi fost o mare personalitate, deţinea cine ştie ce secrete de stat şi avea nevoie de gardă personală. Pe Val îl cam jena prezenţa acestuia, de altfel destul de mută şi la locul ei. Era ca un fel de umbră. Dar tocmai din cauza asta se simţea stânjenit. Nu râdea la glumele spuse de el, nu încerca să se amestece în discuţie. Singura intervenţie a lui fu în momentul când treceau printr-un sat.

— Aici, se găseşte un muzeu, cum nu vezi nici în Bucureştii Noi! Femei goale, numai nuduri goale.

— Bravo! sări Şandru, îţi fug ochii după astea care-ntorc fundul la artă.

— Da, am fost eu aici odată c-o delegaţie, când lucram dincolo la minister, le-a plăcut.

— Ia să vedem şi noi cât de goale sunt nudurile! nu-şi putu reţine Şandru curiozitatea. Ceru să oprească maşina şi în puterea nopţii bătură mult la uşa unei clădiri, semănând cu o şcoală de ţară. Târziu, le răspunse o voce de femeie.

— Suntem de la Bucureşti. Am venit special să vizităm muzeul.

— Aoleu, în puterea nopţii?

Le deschise totuşi. Era o bătrână care locuia într-una din camere. La lumina lămpii cu petrol, le arătă tablourile. Val rămase uimit de buna selecţie şi valoarea lor. Erau pânze de Tonitza, de Petraşcu, Pallady, Camil Ressu, Dărăscu, Luchian, Şt. Dimitrescu şi încă vreo câţiva. „Numai una şi una”, spuse el, tare. Află că toate fuseseră colecţionate de un doctor, originar din acel sat. Găsise cu cale să-şi transforme casa natală în muzeu, considerând că agoniseala merita să fie văzută şi de alţii şi admirată. Şoferul se oprise în faţa unui nud, sorbindu-l din ochi. În pâlpâiala nesigură a lămpii, culorile vii ale maeştrilor „dintre cele două războaie” jucau, iradiind un soi de căldură. Un fluture, ce pătrunsese în odaie şi începuse să se învârtă în jurul lămpii, sări pe „Nudul cu lalele” – aşa scria în dreptul tabloului –, fascinat de lumina emanată